Hot Country Hits

In urma cu doua saptamani, din dorinta de a schimba putin atmosfera pe la birou, am umblat pe la posturile de radio. Nu am ajuns pe la Radio Zu, Radio Romantic sau alte minuni care se asculta prin Romania, ci am trecut de la Kickin' Country la Y108 HD2. Daca deviza postului Kickin' Country era "Soundtrack to your work day", deviza postului Y108 HD2 e "Nuthin' but new country". Cu aceasta ocazie, am realizat din nou ce inseamna un sigle si ce urmari are difuzarea sa, de cateva ori, pe parcursul unei zile. Playlist-ul e cam acelasi si fiecare piesa se repeta dupa doua sau trei ore. Single-urile noi intra o data pe saptamana, dar nu foarte multe. Saptamana aceasta au intrat piesele Southern Voice a lui Tim McGraw si Long After I'm Gone a lui Big Kenny, doua adevarate bijuterii pentru iubitorii de country contemporan. Schimbarea postului de radio a fost de bun augur, pentru ca am ajuns sa apreciez cateva piese pe care, in alt context, le-as fi ignorat. De exemplu:

5. Jason Michael Carroll - Hurry Home (Growing Up Is Getting Old, 2009)

4. Jack Ingram - Barefoot And Crazy (Big Dreams And High Hopes, 2009)

3. Chris Young - Gettin' You Home (The Man I Want To Be, 2009)

2. Luke Bryan - Do I (Doin' My Thing, 2009)

1. Tim McGraw - Southern Voice (Southern Voice, 2009)

Brooks & Dunn - Honky Tonk Stomp (video)

Cu Billy Gibbons de la ZZ Top.

Alice In Chains - Black Gives Way To Blue

Daca ar fi sa ma iau dupa reactiile entuziaste ale multor ascultatori sau dupa cele trei sau patru recenzii pe care le-am citit, s-ar parea ca Jerry Cantrell a dat lovitura cu Black Gives Way To Blue. Evaluarile "specialistilor" au oscilat intre 9/10 si 10/10, adica clasic, adica, pe scara grunge, Nevermind, in conditiile in care nici Facelift, nici Dirt, nici albumul omonim nu prea sunt de 10. Toate aceste pareri au trecut pe langa mine in timp ce ascultam un Black Gives Way To Blue la fel de neconvingator ca vocea lui Jerry Cantrell. Am incercat sa inteleg si entuziasmul simplilor ascultatori, pentru care Alice In Chains e la fel ca prajitura cea buna pe care o facea bunica. Unii au avut parte de ea foarte rar, in timp ce altii doar au auzit de ea. Si daca tentatia prajiturii nu te-a ademenit de vreo 14 ani, efectul de surpriza e garantat. Pe acest lucru s-au bazat si Jerry Cantrell, Mike Inez si Sean Kinney cand s-au hotarat sa inregistreze un album nou. Cu convingerea clara ca numai cimitirul unde e Layne Staley e plin de oameni de neinlocuit, cei trei l-au ales William DuVall sa faca partile vocale impreuna cu Jerry Cantrell, care e mult mai relaxat pe Black Gives Way To Blue, datorita partenerului care l-a scapat de stresul de a se uita in sus. Black Gives Way To Blue nu se indeparteaza de ceea ce a insemnat Alice In Chains si propune aceeasi combinatie de grunge si metal, cu o productie mult mai buna de data aceasta. Piesele sunt cam la acelasi nivel si, dupa cateva ascultari, lucrul care iese cel mai mult in evidenta e chitara de pe Check My Brain. Nu avem o piesa care sa concureze cu Angry Chair, God Smack sau macar Grind. Din punct de vedere muzical, singura certitudine e ca Black Gives Way To Blue nu este cel mai bun album Alice In Chains si poate fi considerat clasic numai de cei care au impresia ca grunge-ul a inceput in 2009. Pentru peisajul muzical al acestui an, este, fara indoiala, o surpriza placuta si ar trebui sa ofere multora imboldul de a reasculta marile albume ale genului care au aparut in anii '90. Numai o astfel de analiza a albumului ne-ar fi ferit de valul de entuziasm nejustificat, care, pentru Black Gives Way To Blue, poate fi la fel de daunator ca aparitia lui Elton John pe piesa de titlu.

De ascultat: Check My Brain, Last of My Kind, Lessons Learned.

Vains Of Jenna - Get It On (video)

Rammstein - Pussy (video)

Ce ramane cand muzica se termina? Pussy.

Vains Of Jenna - The Art Of Telling Lies

1% inspiratie si 99% transpiratie. Sunt convins ca cei patru suedezi de la Vains Of Jenna sunt intru totul de acord cu aceasta afirmatie. In cei trei ani care au trecut de la lansarea albumului Lit Up/Let Down, Lizzy DeVine, Nicki Kin, Jacki Stone si JP White au transpirat din greu, cam la fel ca Gabriel Cotabita cand se apropie de microfon. Numai ca in timp ce unii transpira de emotie ca vor interpreta o melodie scrisa de altcineva, in timp ce altii transpira cu instrumentul in brate si materiale de studiu in fata ochilor, cei de la Vains Of Jenna transpira in fiecare seara, in backstage, cu o sticla de Jack Daniel's in mana, firicele de praf alb pe la nas si capete care fac reclama la L'Oreal in jurul prohabului. Trebuia sa zic ceva si de instrument, nu? Si cine se pune in calea transpiratiei merita un pumn in nas, ca tour manager-ul trupei Cradle Of Filth. Adica e inadmisibil, domnule, sa se piarda procentul de 1% de inspiratie din cauza unui individ care pazeste usile! Asta e rock'n'roll-ul. Asta e transpiratia care face marile albume. The Art Of Telling Lies este un album mare, atat de mare ca da de pamant cu toate produsele aparute anul acesta in zona sleaze glam. Lizzy DeVine a caracterizat foarte bine The Art Of Telling Lies, intr-o declaratie recenta: The album is a mix of Sleaze, Rock n' Roll, Pop, Arena Rock, Funk and everything in between. Pe meleagurile noastre, aceasta combinatie muzicala este cunoscuta sub denumirea de rock'n'roll pozitiv. Bineinteles ca asa ceva nu se canta pe la noi, chiar daca se transpira in jurul urechilor, de la casti, si ni se fredoneaza zilnic acelasi refren: viata e nedreapta. Cum nu vii tu, Tepes Doamne...

De ascultat: Everybody Loves You When You're Dead, Mind Pollution, The Art Of Telling Lies.

Winger - Karma

Frontiers Records proudly announces the release of WINGER’s fifth studio album entitled “Karma” on October 16th in Europe and October 27th in the USA.

WINGER reunited after more than a decade in 2006 for the release of the successful come back album entitled “IV” a record that pushed forward the boundaries of WINGER classic sound to new heights. Dealing with the concept of the military life and what it was like to be a soldier, from a soldier’s perspective, leaving politics at the door. “After Winger IV we toured the United States, Europe, Australia and Japan during which made a live record” says Kip Winger. “When the chance came up to do a new Winger record, I envisioned a upbeat totally rocking record that was a cross between the 1st Winger album and Pull. So Reb and I sat down and wrote all the music in a month or so. I worked for 6 months to finish it in the classic Winger style”.

The result is an amazing new record where the four band members: Kip Winger (bass and vocals), Reb Beach (guitars now also in Whitesnake), Rod Morgenstein and John Roth shine with an incredible instrumental and vocal prowess at the service of superb Hard Rock songs but with an uncanny sense of melody. The title itself “Karma” represents Winger completing its full musical circle as Kip Winger explains “We were discussing the very interesting path the band has had and we have all been through so much together. So we went for “Karma” as this is a word that truly sums up the experience of being in the band”.


WINGER debut album in 1988 on Atlantic achieved platinum status in the United States, and gold in Japan and Canada sporting such hits as "Madalaine", "Seventeen" and "Headed For A Heartbreak". In 1990, the band was nominated for an American Music Award for "Best New Heavy Metal Band". Shortly after, WINGER released its second album "In the Heart of the Young", which went platinum in the U.S. and gold in Japan. The album included WINGER's biggest hit "Miles Away", who topped at #12 of Billboard charts in the USA. Their third and last studio album, "Pull", was recorded in 1992/93 as a three-piece band, following the original keyboard / guitar player Paul Taylor's departure. Produced by Mike Shipley, on the following tour John Roth was called in to replace Paul Taylor.

“Usually Winger fans don’t "expect" anything because they know we do what we feel like doing artistically” explains Kip. “It is not a commercially driven band. I can say that the songs are very upbeat”. Reb Beach adds: “It's a very up-tempo riff driven rocking record. It has the elements of vintage Winger from ‘89 but has the blood, sweat and tears of years 20 years of writing, recording and touring!”

“Karma” will be released with the first pressing in limited digipak edition and includes the following songs: Deal With The Devil; Stone Cold Killer; Big World Away; Come A Little Closer; Pull Me Under; Supernova; Always Within Me; Feeding Frenzy; After All This Time; Witness; First Ending (Bonus Track). Also included there will be an Electronic Press Kit, with footage filmed in the studio during the recording sessions, that is playable on all computers as an interactive bonus. (www.myspace.com/wingertheband)



Din fragmentele pe care le-am auzit in videoclipul promotional si sample-urile oferite de Frontiers Records, noul album Winger, Karma, se anunta a fi unul dintre produsele de baza ale anului pentru zona rockului melodic, in general, si pentru segmentul dinozaurilor resuscitati de aceasta casa de discuri italiana, in particular. In ultimii ani, cei de la Frontiers au reunit nenumarate trupe care nu aveau motive obiective sa faca acest lucru, au combinat in diverse proiecte o gramada de someri cu chelie si burta care nu mai sperau sa-si vada numele pe vreun album, incat de la un anumit moment m-a luat greata si am ignorat cam toate produsele lansate, cu exceptia celor semnate de Richie Kotzen. Cred ca dintre cele aparute anul acesta am ascultat de cateva ori Place Vendome si o data Stryper si Great White, pentru ca am uitat de ele. Parca am ascultat si Primal Fear, dar nu sunt foarte sigur. In mod cert, voi asculta viitoarele Lynch Mob, Danger Danger si, bineinteles, Winger. Despre Winger am scris cand eram mai tanar, pe Muzici si Faze. Pentru a va face o imagine mai buna despre Winger, am ales o piesa din perioada glam: Easy Come Easy Go.

Every Time I Die - New Junk Aesthetic

Alegerea albumului lunii septembrie mi-a ridicat mari probleme. Nu am dus lipsa de albume noi, dar parca nici unul nu m-a convins pe deplin. Am oscilat intre Baroness, Blue Record, si Pearl Jam, Backspacer. A, si ultimul Megadeth, daca l-as fi ascultat. Toate problemele s-au rezolvat in seara aceasta, cand am dat peste noul produs Every Time I Die, New Junk Aesthetic. Probabil ca am citit pe undeva ca cei de la Every Time I Die vor lansa un album nou, dar, in conditiile in care sunt bombardat zilnic cu o multime de informatii utile sau inutile, am uitat. Daca as uita numai stirile, nu ar fi o mare problema, dar se intampla sa uit ca am o gramada de albume care asteapta sa fie ascultate. Si unele asteapta luni intregi. Daca cineva mi-ar fi amintit ca New Junk Aesthetic va aparea pe 15 septembrie si mi-ar fi spus ca il voi asculta pe 14 septembrie, cu siguranta l-as fi declarat albumul lunii de la 1 septembrie, asa de mare incredere aveam in baietii astia din Buffalo. Chiar daca fotografiile si denumirea trupei pot ridica cateva semne de intrebare oricarui rocker care se respecta, va garantez ca cei de la Every Time I Die au dat lovitura cu New Junk Aesthetic. Pe acest produs veti auzi metal, hardcore si southern rock, o combinatie cantata in forta, fara momente de respiro. De altfel, va puteti convinge de acest lucru daca veti intra pe www.myspace.com/everytimeidie, unde New Junk Aesthetic poate fi ascultat integral. Refuz sa va dezvalui proportia componentelor muzicale.

De ascultat: The Marvelous Slut, Wanderlust, Organ Grinder.

11 Septembrie

Cantarea Americii

De ce sunt americanii atat de solidari intre ei? Nu seamana unul cu celalalt nici daca ii vopsesti! Vorbesc toate limbile pamantului si alcatuiesc un amalgam ametitor de civilizatii. Unele sunt aproape disparute, altele incompatibile intre ele, iar in materie de credinte religioase nici Dumnezeu nu le mai tine socoteala. Si, totusi, tragedia americana a facut din trei sute de milioane de oameni o mana stransa pe inima. N-a sarit nimeni sa acuze Casa Alba, armata si serviciile secrete ca reprezinta o adunatura de neispraviti. N-a fugit nimeni sa-si scoata banii din banci. Nu s-a inghesuit nimeni pe strazile vecine sa caste gura. Americanii au dat fuga sa doneze sange si s-au oferit ca voluntari. Dupa primele momente de panica, au ridicat steagul pe ruinele fumegande, punandu-si tricouri, sepci si cravate in culorile drapelului national. Au fixat steaguri pe cladiri si pe autoturisme de ziceai ca in fiecare loc si in fiecare automobil trece un ministru sau presedintele. Si cu orice prilej au izbucnit in cantecul lor traditional: God Bless America! Mut ca bolovanul, am urmarit concertul de binefacere, difuzat sambata. O data, de doua ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood si cati au mai fost si pe care nici un film si nici o casa de productie nu i-a putut aduna vreodata la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat intr-un cor. Cor e putin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fara riscul de a se impiedica in cuvinte si sunete, se auzea maret si inconfundabil in acest spectacol de binefacere. Nu stiu cum Dumnezeu toata aceasta cantare obsedanta a Americii nu suna nici dogit, nici nationalist, nici ostentativ! Te facea sa mori de ciuda ca nu esti in stare sa-ti canti si tu tara, fara a risca sa fii socotit sovin, ridicol sau suspect de cine stie ce interese meschine. Ore intregi am urmarit transmisia in direct si reluarea reluarii, ascultand povestea celui care a coborat o suta de etaje cu o femeie intr-un scaun cu rotile, fara sa stie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a batut cu teroristii si a impiedicat avionul cazut in Pennsylvania sa se pulverizeze intr-o tinta, omorand alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuseau ei sa se incline in fata unui semen? Pe nesimtite, cu fiecare cuvant si nota muzicala, amintirea unora se coagula intr-un mit modern al eroilor tragici. Si cu fiecare apel telefonic se adunau milioane si milioane de dolari intr-o colecta menita a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumparat cu nimic.Ce Dumnezeu poate sa-i uneasca pe americani intr-un asemenea hal? Pamantul acela? Istoria lor galopanta? Puterea economica? Banul? Ore intregi am incercat sa gasesc un raspuns, fredonand melodii si inganand propozitii ce risca sa sune a locuri comune. Le-am intors pe toate fetele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea minuni! (Cornel Nistorescu)

Queensryche - Home Again (video)

Cred ca de la ultimul videoclip Stratovarius, Deep Unknown, nu am ascultat o porcarie mai mare ca Home Again. E o rusine ca trupa asta inca mai canta. In semn de protest, am sters toate albumele Queensryche pe care le aveam pe hard disk, chiar si pe cele care conteaza. Nu mai vreau sa stiu nimic de ei.

Top 5 Country Rock Singles 2009

La unul dintre topurile trecute, cand am incercat sa gasesc potentiali ascultatori de country, am facut o greseala. Piesele pe care le-am ales atunci sunt foarte bune, dar, cum marea majoritate a cititorilor acestui blog asculta rock, trebuia sa aleg niste piese cu putin mai mult nerv. De altfel, mi-am amintit ca si eu, pe la inceputuri, preferam piesele ritmate si le ignoram pe celelalte. In acea perioada, nu as fi putut asculta sub nicio forma un album ca Live Like You Were Dying al lui Tim McGraw. De fapt, as fi putut sa ascult, dar nu as fi inteles mare lucru. In Top 5 Country Rock Singles 2009 am ales cele mai bune cinci single-uri lansate anul acesta. Am inversat ordinea de prezentare a pieselor ca nu cumva sa ratati ultimul single Brooks & Dunn, recomandarea mea principala. Daca nici acum nu reusesc sa conving pe nimeni, nu mai am nicio sansa in viitor.

1. Brooks & Dunn feat. Billy Gibbons (ZZ Top) - Honky Tonk Stomp (#1s... And Then Some, 2009)



2. Randy Houser - Boots On (Anything Goes, 2008)



3. Jason Aldean - She's Country (Wide Open, 2009)



4. Craig Morgan - Bonfire (That's Why, 2008)



5. Billy Ray Cyrus - Thrillbilly (Back To Tennessee, 2009)

Megadeth - Endgame

Daca nu amintesti de Metallica intr-o discutie despre Megadeth, nici nu mai are rost sa vorbesti de Megadeth. Nu simt nevoia sa fac o asociere intre aceste doua nume mai mult decat o simte Dave Mustaine. In fiecare an, cand e bagat in seama, Dave Mustaine nu uita sa precizeze ca a reusit, in sfarsit, sa treaca peste toate problemele pe care le-a avut cu Metallica. Bineinteles ca nu trec mai mult de trei zile pana sa revina la vechile sale obiceiuri. De exemplu, anul acesta, a declarat ca a aflat, din surse sigure, ca cei de la Metallica intentionau sa il concedieze pe Lars Ulrich, cu putin timp inainte de moartea lui Cliff Burton. Sursa sigura era Scott Ian, chitaristul trupei Anthrax, care a negat cu vehementa faptul ca i-ar fi spus acest lucru si a amintit tuturor ca Lars Ulrich detine numele Metallica. Implicarea lui Scott Ian in eterna problema pe care individul o are cu Metallica, indiferent daca acesta a fost sursa sau nu, e o noua dovada a caracterului infect a lui Mustaine, care, dupa 25 de ani, perioada in care a cunoscut succesul pe plan muzical si a lansat cateva albume memorabile, inca mai plange ca a fost dat afara din Metallica. Pe langa toate aceste declaratii, ca nota marginala, aparea informatia ca Mustaine va lansa un nou album, Endgame, ultimul pentru Roadrunner si poate ultimul si pentru Megadeth. E aproape inutil sa mentionez ca acest produs era anuntat ca cel mai bun al trupei de la Rust In Peace incoace, lucru pe care Mustaine l-a mai facut de vreo opt ori in ultimii 19 ani. Cand sunt pus in fata unui album nou, cateodata am nevoie de mai multe ascultari pentru a-mi da seama ca am de a face cu un album bun, cateodata am nevoie de o singura ascultare, insa cateodata nu am nevoie de nicio ascultare pentru a-mi da seama ca am in fata un album slab. In seara in care am observat ca Endgame s-a scurs pe internet, pe toate site-urile de torenti era plasat sub ultimul album Jay-Z, The Blueprint 3. Am descarcat ambele albume, dar cum in legatura cu Endgame aveam o presimtire, am preferat sa ascult The Blueprint 3. Recunosc, de trei ori. Poate sa ma convinga cineva ca am gresit si sa ma determine sa ascult Endgame?

De ascultat: Run This Town, On To the Next One, Off That.

Nota: am fost fan Metallica.

Gallows - I Dread The Night (video)

Un nou videoclip de pe unul dintre albumele mele preferate din 2009, Grey Britain.