Alice In Chains - Black Gives Way To Blue

Daca ar fi sa ma iau dupa reactiile entuziaste ale multor ascultatori sau dupa cele trei sau patru recenzii pe care le-am citit, s-ar parea ca Jerry Cantrell a dat lovitura cu Black Gives Way To Blue. Evaluarile "specialistilor" au oscilat intre 9/10 si 10/10, adica clasic, adica, pe scara grunge, Nevermind, in conditiile in care nici Facelift, nici Dirt, nici albumul omonim nu prea sunt de 10. Toate aceste pareri au trecut pe langa mine in timp ce ascultam un Black Gives Way To Blue la fel de neconvingator ca vocea lui Jerry Cantrell. Am incercat sa inteleg si entuziasmul simplilor ascultatori, pentru care Alice In Chains e la fel ca prajitura cea buna pe care o facea bunica. Unii au avut parte de ea foarte rar, in timp ce altii doar au auzit de ea. Si daca tentatia prajiturii nu te-a ademenit de vreo 14 ani, efectul de surpriza e garantat. Pe acest lucru s-au bazat si Jerry Cantrell, Mike Inez si Sean Kinney cand s-au hotarat sa inregistreze un album nou. Cu convingerea clara ca numai cimitirul unde e Layne Staley e plin de oameni de neinlocuit, cei trei l-au ales William DuVall sa faca partile vocale impreuna cu Jerry Cantrell, care e mult mai relaxat pe Black Gives Way To Blue, datorita partenerului care l-a scapat de stresul de a se uita in sus. Black Gives Way To Blue nu se indeparteaza de ceea ce a insemnat Alice In Chains si propune aceeasi combinatie de grunge si metal, cu o productie mult mai buna de data aceasta. Piesele sunt cam la acelasi nivel si, dupa cateva ascultari, lucrul care iese cel mai mult in evidenta e chitara de pe Check My Brain. Nu avem o piesa care sa concureze cu Angry Chair, God Smack sau macar Grind. Din punct de vedere muzical, singura certitudine e ca Black Gives Way To Blue nu este cel mai bun album Alice In Chains si poate fi considerat clasic numai de cei care au impresia ca grunge-ul a inceput in 2009. Pentru peisajul muzical al acestui an, este, fara indoiala, o surpriza placuta si ar trebui sa ofere multora imboldul de a reasculta marile albume ale genului care au aparut in anii '90. Numai o astfel de analiza a albumului ne-ar fi ferit de valul de entuziasm nejustificat, care, pentru Black Gives Way To Blue, poate fi la fel de daunator ca aparitia lui Elton John pe piesa de titlu.

De ascultat: Check My Brain, Last of My Kind, Lessons Learned.