Wednesday, July 1, 2020

Best Albums Of 2020 So Far



Katatonia - City Burials
Mark Lanegan - Straight Songs of Sorrow
Wino - Forever Gone
The Night Flight Orchestra - Aeromantic
Jason Isbell and The 400 Unit - Reunions
Sepultura - Quadra
Stone Temple Pilots - Perdida
Dool - Summerland
House of Lords - New World - New Eyes
Pyogenesis - A Silent Soul Screams Loud

Zece albume care m-au ajutat sa trec peste izolare. Nu stiu daca sunt neaparat cele mai bune albume aparute in aceasta jumatate de an, dar sunt albumele pe care le-am ascultat cel mai mult si la care ma reintorc cu placere.  
Dupa trei albume Katatonia pe care nu le-am ascultat prea mult, fiind in alta dispozitie, si pe care probabil nu le-am inteles, in circumstantele actuale, am ascultat cum trebuie City Burials. Am inceput  din februarie cu single-urile: Lacquer, am continuat cu Behind the Blood si The Winter of Our Passing (poate cea mai buna piesa), albumul avand suficiente puncte de sustinere pentru heavy rotation cand a aparut. Am vazut ca unii sunt nemultumiti de aproape 20 de ani de directia lor muzicala, de parca ar fi disparut din catalog albumele vechi. Ca rabdarea sigur le-a disparut.
La nici sapte luni de la Somebody's Knocking, Mark Lanegan a lansat un nou album, creditat ca solo (desi nu stiu ce contributie avea acel Band la celelalte albume), ca un fel de soundtrack pentru noua lui carte, Sing Backwards and Weep. De fapt, adevarata promovare a venit de la Liam Gallagher, care, probabil sacait de presa britanica, l-a mentionat pe Twitter ca "Mark lannegn" si a expus o varianta anecdotica a unui conflict din tinerete. Lui Liam ii place sa trolleze, cum faceam si eu pe vremuri, dar a spus si un mare adevar, intrebat fiind daca nu isi lanseaza o autobiografie: "I find it hard remember things as I was so RnR back in the days which makes me wonder about all these so called Rock stars with great memories they are either bullshiting or didn’t really do that many drugs in first place somethings not quite rite Dya get me sis". In fine, Straight Songs of Sorrow are cele mai tari piese in cerc pe care le-am ascultat vreodata: Skeleton Key (am mers patru ore pe repeat cand a aparut, fara sa imi dau seama cand incepe si cand se termina) si Stockholm City Blues. Are un duet excelent cu sotia lui, Shelley Brien, doua piese compuse cu Mark Morton de la Lamb of God si o piesa electronica enervanta la inceput, dar cu niste versuri superbe. E Lanegan, are vocea, cu greu poate sa o dea in bara, mai ales ca il are alaturi pe Alain Johannes.
Album acustic Wino? Raman pe aceeasi idee, cu greu putea sa o dea in bara. Il ascult de cateva zile, dar merita pozitia a treia, fiindca le va depasi, cu siguranta, pe cele de sub el.
The Night Flight Orchestra e printre surprizele anului. Se stie ca dintotdeauna am fost un fan de classic rock, dar asa o combinatie pefecta de hard rock, progressive si AOR rar mi-a fost dat sa aud. Poate suna a blasfemie pentru cunoscatori, dar cred ca bate cam tot ce a scos Frontiers de la infiintare si pana in prezent (nici nu are rost sa verific).
Era greu de crezut ca Jason Isbell, in conditiile actuale, ar fi putut depasi The Nashville Sound, insa se pare ca a reusit. Chiar si Pitchfork crede asta, desi ei sustin ca ar fi si peste Southeastern cu 0.10 puncte. Gresit, zic eu, desi habar nu am cum ajung la punctajele alea. Reunions e un album despre cum a renuntat la alcool, despre cum e sa fii tata, despre iubiri pierdute, despre cum viseaza ca mai bea cate un pahar. Un tip simpatic si talentat, cu o cota buna dupa ce l-a mentionat Father John Misty intr-o piesa, si cel mai important, nu e fan Trump, lucru destul de rar in genul asta de muzica.
Da, stiu, Sepultura adevarata e cea cu fratii Cavalera. Incontestabil. Dar la fel de incontestabil e ca Andreas Kisser e mai creativ, cel putin in ultimii 10 ani, decat fratii Cavalera (care au noroc cu Marc Rizzo, dar asta e alta treaba). Quadra e o continuare mult mai inspirata si mai bine lucrata a precedentului album, Machine Messiah.
Mai exista Stone Temple Pilots? Au existat vreodata, s-ar putea intreba unii. Nefiind din Seattle, nu au fost luati prea in serios de critica de specialitate, desi au vandut bine in anii '90. Eu am inceput sa ii ascult dupa ce am aflat ca lui Billy Corgan ii place Tiny Music... Songs from the Vatican Gift Shop (ca fapt divers, album care are nota 0.80 in Pitchfork). Spre sfarsitul anului trecut am avut o noua perioada grunge si am ascultat toate albumele lor, inclusiv un album solo exceptional al lui Scott Weiland, 12 Bar Blues.
De Dool am aflat de pe Spotify, prin decembrie 2019, cand mi-a aparut pe la sugestii coperta de la EP-ul Love Like Blood. Am citit pe undeva un mare adevar (nu mai retin sursa): Sulphur & Starlight e cea mai addictive piesa de anul asta.
Daca tot am vorbit de Frontiers, cel mai bun album lansat de ei anul asta e New World - New Eyes al trupei House of Lords, ocazie cu care imi retrag o parte din mistourile facute despre un anumit redactor Metalfan. 
Pyogenesis a incheiat trilogia istorica prin A Silent Soul Screams Loud, album care incepe cu o piesa despre Darwin si se incheie cu Capitalul lui Marx, extins la 14 minute. Sunt referinte si la Freud, foarte iubit si respectat in Romania pentru teorii care au legatura cu realitatea la fel de exact precum Capitalul. Muzica e la fel ca pe celelalte doua, cu refrene frumoase, cantabile, numai bune sa va exersati vocea (nu e cazul meu).




FKA Twigs - Magdalene
Lightning Dust - Spectre
Drab Majesty - Modern Mirror
Liam Gallagher - Why Me? Why Not.

Niste completari pe 2019. Daniel Anghede, fost vocalist si chitarist la Crippled Black Phoenix, a tot insistat spre finalul anului trecut, pe pagina sa de Instagram, cu FKA Twigs. Poate as fi ajuns si fara el la Magdalene daca as fi vazut coperta pe undeva, la fel cum am ajuns la Orville Peck. Dar nu mai conteaza cum am ajuns, ideea e ca ar fi cam al doilea album al anului trecut dupa Lana Del Rey.
Revin la Liam Gallagher. Habar nu aveam ca mai canta, desi am auzit ca ar fi tras o teapa in Romania la un festival. Spre deosebire de Noel, care pare mai deschis la experimente, Liam nu s-a complicat prea mult si si-a adunat niste producatori care sa il ajute sa scoata un album numai bun pentru nostalgicii Oasis. In rest, isi vede de viata si de conflictul cu Noel. Anul asta a scos un MTV Unplugged (Live at Hull City Hall), cantat fix in Hull City, oras catalogat pe vremuri de Noel ca "a fucking shithole".

Andrei Vajna mi-a semnalat ca trupa Trooper din Targoviste a batut palma cu George Hora, un cunoscut producator muzical din Romania pentru colaborari cu Puya, Pepe sau Andra (care sustine ca ar fi si cantaret, si compozitor), pentru a le pune putin autotune pe refren in piesa Dragoste falsa, pe versurile unui oarecare Mihai Dumitrescu. O piesa despre o dragoste falsa, cum spune si titlul, despre drama barbatului sedus, folosit si abandonat, un subiect de actualitate in Romania de la Luceafarul incoace. Inca nu am descifrat complet versurile, care au o semnificatie mult mai ampla, cum comenteaza un fan pe YouTube. Se pare ca victima are un "acasa" cu seducatoarea. In primul vers spune "astazi nu mai vin acasa", motiv care revine pe refren "la greu nu esti acasa", ceea ce ma duce cu gandul la doua case, pentru ca nu ar mai avea sens sa nu vina acasa la greu din moment ce ea oricum nu e acasa. Din punct de vedere muzical, baietii au vrut ca piesa sa sune putin mai modern, dar nici prea modern, putin a Cargo, dar nici chiar Cargo, si, evident, putin a Trooper, dar nici chiar Trooper. Concluzia: o piesa care s-a vrut pentru TV, dar care cu greu (a se citit "cu bani") va prinde Zu TV.



Sunday, December 22, 2019

Top 2019



1. Mark Lanegan Band - Somebody's Knocking
2. Duff McKagan - Tenderness
3. Rustin Man - Drift Code
4. Orville Peck - Pony
5. Tool - Fear Inoculum
6. Opeth - In Cauda Venenum
7. William Patrick Corgan - Cotillions
8. Simon Bonney - Past, Present, Future
9. The Brian Jonestown Massacre - The Brian Jonestown Massacre
10. Frank Carter & The Rattlesnakes - End of Suffering
11. Sturgill Simpson - Sound & Fury
12. Bruce Springsteen - Western Stars
13. Sunn O))) - Life Metal/Pyroclasts
14. Life of Agony - The Sound of Scars
15. Monkey3 - Sphere
16. Deaf Kids - Metaprogramacao
17. Motorpsycho - The Crucible
18. Darkthrone - Old Star
19. Full Of Hell - Weeping Choir
20. Gaahls Wyrd - Gastir - Ghosts Invited

Putin metal! In realitate, am ascultat mai mult, dar nu s-a prea prins de top, mai ales in ultima perioada a anului. Duff McKagan! Probabil greu de inteles pentru cineva care nu e fan Guns N' Roses. Mereu mi-a placut So Fine si, in ultima vreme, chiar si albumele solo ale lui Duff. Tot am spus ca imi fac timp si pentru albumele solo ale lui Izzy, ca sa acopar tot Guns N' Roses-ul vechi care lipseste de pe Chinese Democracy, dar pana acum nu am reusit. Ar fi un obiectiv pe 2020. Pe Tenderness, Duff a batut palma cu Shooter Jennings si au scos unul dintre cele mai bune albume de country ale anului. Billy Corgan si-a pus numele intreg pe Cotillions, un album pentru fanii Smashing Pumpkins si amatorii de country si americana. Despre Rustin Man si Orville Peck chiar nu mai am ce sa spun dupa ce i-a recomandat Iggy Pop. O bila neagra pentru toate site-urile care i-au omis din nestiinta sau din alte interese. Sturgill Simpson a pus country-ul in hiatus pe Sound & Fury, o decizie inspirata din punctul meu de vedere.

Am facut si un top cu 25 dintre piesele mele preferate din 2019, pentru cei doi sau trei cititori interesati. Va rog sa intrati pe profilul lui Simon Bonney. E o rusine mondiala ca are doar 702 ascultatori lunari pe Spotify. 


Top concerte in Timisoara

1. Rolo Tomassi
2. Dopethrone
3. Acid Mother's Temple
4. Der Weg Einer Freiheit & Downfall Of Gaia
5. Sex Pula Pistol

Toate concertele au avut loc in Capcana. Ca de obicei, am incercat sa evit trupele romanesti. Am avut ghinionul sa vad Luna Amara, la Rock la Mures, in deschidere la Dirty Shirt, o trupa de serbari campenesti. Cateodata treaba de mantuiala se duce spre irelevanta doar prin curgerea ireversibila a timpului. Cel putin Mihnea Blidariu isi merita irelevanta pentru ideile mai depasite decat generatia care inca îi fredoneaza refrenele.
Concertul Rolo Tomassi a venit dupa ce s-a anuntat inchiderea Reflektorului si chiar a Capcanei din 2020. In concluzie, s-au mobilizat peste 100 de timisoreni sa vada cel mai bun concert al anului din Timisoara. Dar entuziasmul s-a potolit imediat si la urmatoarele concerte am scazut iar sub 100. Intre timp, alti 100, dintre care cei mai multi merg doar la Celelalte Cuvinte, Implant pentru Refuz sau Rock pentru Revolutie, cautau solutii pe Facebook, care mai de care mai comice, pentru redresarea situatiei. La Sex Pula Pistol a fost destul de dragut conceptul, dar foarte slab frontman-ul, mult sub cel care scrie textele pe retelele sociale. Daca prin absurd e vorba de una si aceeasi persoana, atunci frontman-ul ar fi primul care ar avea nevoie de o deflausare, inaintea publicului. 

Am vazut Lords of Chaos, controversatul film al lui Jonas Akerlund. Mi-a placut abordarea lui Akerlund, care a plasat nasterea black metal-ului norvegian undeva intre teribilism, ignoranta si caricatura. Era foarte periculos, mai ales in perioada actuala, sa amplifici mitul lui Kristian Vikernes sau al lui Euronymous si sa ii prezinti ca pe niste indivizi care au avut o ideologie clara sau vreo reprezentarea realista a consecintelor faptelor lor, in conditiile in care in anii '90 aveau in jur de 20 de ani. E suficient sa arunci o privire pe canalul de YouTube (daca mai exista) al lui Vikernes sa-ti dai seama ca nici la 20 de ani nu putea sa produca ceva valabil in afara de muzica (asta daca ignori versurile), si nici macar acolo nu a adus nimic nou.

Albumul Pitchfork al anului: Lana Del Rey - Norman Fucking Rockwell, anul asta sunt de acord cu ei.

Albumul hip-hop al anului: Slowthai - Nothing Great About Britain. Mai jos aveti Doorman, una dintre piesele anului. Daca aveti impresia ca Parazitii au facut vreodata hip-hop, Luna Amara, muzica de protest sau ca Ilie Stepan a facut parte din miscarea hippie, atunci nu prea are sens sa va obositi cu Slowthai.


Sunday, December 15, 2019

Top 2010 - 2019


Top 2010 - 2019

1. Swans - The Glowing Man
2. David Bowie - Blackstar
3. Lou Reed & Metallica - Lulu
4. Judas Priest - Firepower
5. Suede - The Blue Hour
6. Cobalt - Slow Forever
7. Deftones - Diamond Eyes
8. Ghost - Meliora
9. Mastodon - The Hunter
10. Behemoth - The Satanist

Nu, pe Michael Gira nu l-a lovit Amnesia nici pe Leaving Meaning, nici pe trilogia The Seer - To Be Kind - The Glowing Man, unde a rearanjat teme de la Children of God pana la Soundtracks for the Blind pentru a demonstra ca mereu a fost, daca nu inaintea timpului, cel putin in pas cu timpul.  In orice caz, irelevant nu a fost niciodata. Probabil in unele topuri veti gasi The Seer, in altele To Be Kind, insa daca nu gasiti niciunul din cele trei, puteti sa apasati cu incredere close pe pagina respectiva.

Pe Blackstar, David Bowie face o scurta trecere in revista si prin albumele din ultima parte a vietii lui Scott Walker, fara sa aduca atingere statutului de cult artist al acestuia, care a ramas la fel de inaccesibil publicului larg in oricare din variantele sale. Ce poti sa pretinzi de la publicul larg cand si mie imi vine greu sa pun Bish Bosch in top?

Unii ar spune ca Lou Reed le-a facut si celor de la Metallica Metal Machine Music-ul lor. Fanii Metallica, cu siguranta, daca ar sti ce e Metal Machine Music. Dar vremurile se mai schimba si pana si Metal Machine Music e pe cale sa devina retroactiv clasic in zilele noastre. De ce sa nu fiu eu printre putinii care sa aiba Lulu in topul deceniului? Si nu o fac de dragul controversei. Am CD cu Lulu, am martori care pot sa confirme ca fredonez, ma rog, recit piesele dupa Lou Reed.

Sa scoti Sad Wings of Destiny in anii '70, trilogia British Steel - Screaming for Vengeance - Defenders of the Faith in anii '80, sa dai definitia genului cu Painkiller in anii '90, sa nu faci mare lucru in anii 2000, dar sa vii cu Firepower in 2018, mi se pare o performanta greu de atins de oricare dintre trupele mari ale metalului. Dar nu toti sunt Judas Priest. Desigur, fanii Saxon nu sunt de acord, dar asta e alta treaba.

Brit pop-ul era in mainstream pe MTV Europe in perioada adolescentei mele. Din sutele de ore petrecute in fata televizorului in asteptarea unei piese metal am ramas doar cu Suede si Pulp. Pulp s-au reunit doar pentru concerte in deceniul 2010 - 2019, asa ca The Blue Hour intra pe 5 in top.

Prima trupa mai serioasa pentru metalistii adevarati e abia pe locul 6: Cobalt, cu Slow Forever (ce titlu e asta, dom'le?). Din cate am inteles, trupa e mai cunoscuta in Romania profunda pentru coperta de pe Gin decat pentru muzica.

Trupa deceniului este, fara indoiala, Ghost. Cu un concept simplu, care ar fi putut fi pus in scena de orice artist curajos, Tobias Forge a devenit milionar fara sa-si bata prea mult capul cu originalitatea, mai ales pe plan muzical.

Despre Deftones si Mastodon nu ar fi prea multe de spus decat ca e imposibil sa scoata albume proaste. Behemoth e un fel de Ghost al tarilor fostului pact de la Varsovia si o dovada ca se poate si in partea asta de lume.  


Top Country & Americana 2010 - 2019 

1. Orville Peck - Pony
2. Hank Williams III - Ghost to a Ghost/Gutter Town
3. Jamey Johnson - The Guitar Song
4. Sturgill Simpson - A Sailor's Guide to Earth
5. Jason Isbell - Southeastern
6. Jayke Orvis & The Broken Band - Bless This Mess
7. Those Poor Bastards - Vicious Losers
8. John Moreland - High on Tulsa Heat
9. Justin Townes Earle - Harlem River Blues
10. Todd Snider - Agnostic Hymns & Stoner Fables

Un playlist cu 9 din cele 10 piese ale deceniului gasiti mai jos. Pe pozitia a treia ar fi Dragon de pe Lulu, album care, din pacate, nu se gaseste pe Spotify.

Sunday, July 7, 2019

Best Albums Of 2019 So Far


Orville Peck - Pony
Simon Bonney - Past, Present, Future
Rustin Man - Drift Code
Sunn O))) - Life Metal
Monkey3Sphere
Deaf Kids - Metaprogramacao
Motorpsycho - The Crucible
Darkthrone - Old Star
Full Of Hell - Weeping Choir
The Brian Jonestown Massacre - The Brian Jonestown Massacre

Serviciul de streaming pe care il folosesc (Tidal, pentru ca are traficul inclus in Music Pass pe Vodafone) are o rubrica Suggested New Albums. Acolo mi-a aparut un cowboy cu masca pe fata si am incercat Pony, fara sa stiu nimic despre el si inainte sa inceapa toata nebunia. Site-urile de country traditional au reactionat destul de tarziu si, de pe pozitii de superioritate, au desfiintat albumul tocmai pentru ca nu e traditional. Pe principiul asta, puteau sa ignore albumul la fel cum au facut Pitchfork si alti critici muzicali, gen Anthony Fantano, care inverseaza locurile din topurile Pitchfork. Mai multe despre Pony gasiti pe blogul lui Carmen.
Tot la Suggested New Albums l-am descoperit si pe Rustin Man, Paul Webb, fost bassist la Talk Talk. De Simon Bonney, vocalistul de la Crime And The City Solution, mi-a spus Carmen, dar nu l-am incercat pana nu am vazut ca e in turneu cu Mark Lanegan. Chiar daca albumul e compilatie, isi merita locul, fiind o noutate pentru mine.
Darkthrone mi-au devenit simpatici de cand s-au transformat intr-o trupa tribut pentru metalul anilor '80 (ma rog, unii mai rai ar spune ca mereu au fost o trupa tribut, tribut Bathory la inceput). Daca vreti sa intelegeti Darkthrone, e obligatoriu sa ascultati playlist-ul lui Fenriz de pe Spotify. E work in progress, cand m-am apucat de el avea 300 de piese, acum a trecut de 600, si devine greu de urmarit in conditiile in care nu am Spotify premium si pot ascultat doar cu shuffle de pe telefon.
Motorpsycho au scos un album scurt si la obiect, puternic inspirat din King Crimson. De fapt, nu e scurt, e exact cat trebuie. La varsta mea, cu greu mai pot urmari albume peste 50 de minute sau filme peste 2 ore.

De concertele din Timisoara nu pot sa spun mare lucru. Am stat primele trei luni in Bucuresti, dar chiar si asa nu cred ca am ratat altceva in afara de Jucifer, pe care oricum i-am mai vazut. Am fost la un concert Zaum, pe care i-am vazut a treia oara, un concert Methadone Skies, pe care i-am vazut a cincea oara, cu Pinholes in deschidere, pe care i-am vazut a doua oara, si la un concert Trooper, pe care i-am vazut a patra oara. Destul de trist concertul Trooper. Atitudine nepotrivita pe scena la piesele de pe Stefan cel Mare, un chitarist nou enervant, aceleasi glume ca in 2006. Nu au cantat Strigat. Partea buna e ca au avut multi copii de liceu care stiau piesele noi, deci s-ar putea sa aiba un viitor. Desi la cat de des se schimba gusturile in adolescenta, nu te poti baza pe asta. In deschidere au fost Sanctuar din Timisoara, despre care ma abtin sa spun ceva. Orasul e cam mort din punct de vedere muzical, dovada e ca cei de la Exit au renuntat sa ma faca Revolution. In conditiile in care prietenii mei isi cumpara bilete in avans la Robin And The Backstabbers acustic si la pensionarea lui Andries, e clar ca nu prea ai cu cine. 

Ca fapt divers, vad ca iar se revolta lumea ca s-a pus o manea la Neversea. Pe langa faptul ca toata revolta asta are la baza rasismul, o valoare traditionala romaneasca, si un anumit complex de inferioritate, oamenii astia sunt exact ca cei care se revoltau cand au aparut jazz-ul, rock'n'roll-ul, heavy metal-ul, punk-ul sau hip-hop-ul. Oamenii astia asculta muzica "buna", profunda, care transmite ceva. Hai sa va dau cateva versuri AC/DC:

Let me put my love into you babe
Let me put my love on the line
Let me put my love into you babe
Let me cut your cake with my knife

Acum incercati sa cantati versurile astea in limba romana, ca in engleza mergeau si la premiile Gopo si nu iesea nimeni din sala!