Wednesday, December 29, 2021

Top 2021

 



1. Manic Street Preachers - The Ultra Vivid Lament
2. Soen - Imperial
3. Converge Bloodmoon: I
4. Minor Majority - The Universe Would Have to Adjust
5. Steven Wilson - The Future Bites
6. Lana Del Rey - Chemtrails over the Country Club & Blue Banisters
7. Iron Maiden - Senjutsu
8. Dream Theater - A View from the Top of the World
9. Frank Carter and the Rattlesnakes - Sticky
10. Every Time I Die - Radical
11. Leprous - Aphelion
12. Gojira - Fortitude
13. Lake of Tears - Ominous
14. Alice Cooper - Detroit Stories
15. Moonspell - Hermitage
16. Billy Idol - The Roadside
17. Deine Lakaien - Dual & Dual +
18. Esoctrilihum - Dy'th Requiem for the Serpent Telepath
19. Biffy Clyro - The Myth of the Happily Ever After
20. Limp Bizkit - Still Sucks


2021 a fost un an diferit de celelalte. Nu am downloadat nici macar un album. Cred ca am ascultat mai multa muzica pe CD decat pe streaming. Pe final de an, am renuntat la abonamentul de la Spotify de cand am aflat ca 10% din abonamentul Tidal HiFi Plus merge direct la artistul pe care il ascult cel mai mult. Suma nu e cine stie ce, dar ideea mi s-a parut interesanta, mai ales ca sunt mereu cu ochii pe statistica lor si pot sa stabilesc exact in ce parte sa mearga banii. La fel ca anul trecut, in top nu sunt neaparat cele mai bune albume ale anului, ci cele pe care le-am ascultat cel mai mult. Pana la urma, poate asta conteaza. Timpul poate sterge mult sau chiar tot. Si pentru ca timpul sa nu stearga chiar tot, spre deosebire de alti ani, la momentul la care scriu topul, am cumparat 14 albume si unul e pe drum. Restul cand am timp sau cand le gasesc. Sunt sigur ca am ratat multe albume, pe altele poate nu le-am ascultat prea bine, dar, pana la urma, e doar o situatie de moment, nu e nimic batut in cuie.

"I'm not going to pretend that we're reinventing the wheel in terms of modernity”, spunea Nicky Wire despre The Ultra Vivid Lament. Ultimul album Manic Street Preachers are unsprezece piese, intre care un duet cu Mark Lanegan, proaspat mutat in Irlanda si salvat de sistemul de sanatate european dupa ce a trecut pe la terapie intensiva, si inca unul mult mai inspirat cu Julia Cumming, The Secret He Had Missed, poate cea mai buna colaborare cu o voce feminina de la Little Baby Nothing. Mie imi place la fel de mult si discul bonus de pe varianta deluxe, care contine varaintele demo ale unor piese. Descrierea perfecta a albumului vine de la The Quietus: "What the Manics have to offer is ultimately their own confusion. But that might be the only honest response to bewildering times. The Ultra Vivid Lament is an album which doesn't always know what it's saying. But it's saying it with an uncommon beauty". 

Imperial, ultimul album Soen, pare construit exclusiv in jurul vocii lui Joel Ekelöf. L-am ascultat de zeci de ori si cu greu pot sa disting instrumentalele pieselor in absenta vocii. E un album pe care il pot canta cap-coada, performanta greu de atins de la disparitia casetelor piratate.

”After 30 years together, the hardcore dynamos hit a nadir. Their collaborative album with Chelsea Wolfe and Stephen Brodsky is exhausting and predictable, a ceaseless barrage of the banal.” Asta zice Pitchfork. Adevarul e ca nimic nu poate fi atat de impredictibil ca Radiohead, dar textul de mai sus nu e despre orice alt album scos de Converge dupa Jane Doe, ci chiar despre Bloodmoon: I. Mie parca imi vine sa zic ce zice Kerrang: ”Does Bloodmoon: I sound much like Converge? Only occasionally. Could it be their best album to date nevertheless? Quite possibly.”

Steven Wilson a pus in practica pasiunea sa pentru synth-pop pe The Future Bites, un album la care am remarcat, pe langa muzica, si produsul fizic in sine, poate cea mai buna prezentare a anului, care era sa ma transforme in personajul din Personal Shopper. Desigur, nu imi permiteam varianta de 10.000 euro, dar as fi cumparat si versiunea deluxe, care are inca doua CD-uri, insa nu am gasit-o la magazinele de la care cumpar muzica in mod regulat, nici macar la comanda.

Dream Theater au ales bine single-urile inainte de aparitia albumului si au ajuns in top. Daca The Alien, Invisible Monster si Awaken the Master nu va conving, inseamna ca Dream Theater nu v-au convins niciodata de nimic. 

Senjutsu mi-a placut in noaptea in care a aparut. Apoi am uitat de el. Nu are omul toata ziua 80 de minute disponibile pentru Iron Maiden. Acum vreo luna am prins varianta tip carte la un pret bun, am cumparat albumul, l-am ascultat si a crescut, mai ales discul al doilea, unde Harris a vrut sa ne demonstreze ca poate incheia un album mult mai bine decat a facut-o Dickinson cu Empire of the Clouds pe The Book of Souls. Eu spun ca i-a iesit, Death of the Celts, The Parchment si Hell on Earth sunt superbe.

Frank Carter s-a intors la punk si a demonstrat inca o data ca Gallows fara el nu mai exista. Billy Idol a scos una din piesele anului, Bitter Taste. Gojira putea mai mult, desi e bine si asa. Biffy Clyro a fost impins in top de topurile altora. La 73 de ani, Alice Cooper e inca relevant. Si nu doar pentru mine, ci si pentru Classic Rock, adica tot batranei ca mine.

Limp Bizkit! Totul a inceput cu look-ul lui Fred Durst. Apoi, prin noiembrie, am vazut intr-un top piesa Dad Vibes. ”Ce gluma o mai fi si asta?” m-am intrebat. Am pus Dad Vibes si urmatorul lucru pe care il stiu e ca am ajuns la finalul albumului si mi-a venit sa il reascult. Nu am mai ascultat integral un album Limp Bikzit de la Chocolate Starfish. Daca mi-ar fi zis cineva ca Still Sucks va fi in topul meu, as fi avut aceeasi reactie ca la Dad Vibes: ce gluma o mai fi si asta?

Albumul romanesc al anului: Negura Bunget - Zau. Cred ca e singurul lor album la care nu as putea sa spun ca in anumite momente ar fi putut sa faca altfel, sa nu rupa ritmul sau sa continue mai mult o anumita idee (poate de asta nu am reusit sa ascult integral ultimul Dordeduh). 

Ca mentiune la muzica romaneasca: Methadone Skies - Retrofuture Caveman






Monday, December 21, 2020

Top 2020

 


1. Deftones - Ohms

2. Katatonia - City Burials

3. Ulver - Flowers of Evil

4. Marilyn Manson - We Are Chaos

5. The Smashing Pumpkins - CYR

6. Mark Lanegan - Straight Songs of Sorrow

7. Alanis Morissette - Such Pretty Forks in the Road

8. Dark Tranquillity - Moment

9. The Night Flight Orchestra - Aeromantic

10. Motorpsycho - The All is One

11. Nick Cave Idiot Prayer

12. Chris Cornell - No One Sings Like You Anymore, Vol. 1

13. Pure Reason Revolution - Eupnea

14. Blue Oyster Cult - The Symbol Remains

15. Jason Isbell and The 400 Unit - Reunions

16. Black Crown Initiate - Violent Portraits of Doomed Escape 

17. Samsara Blues Experiment - End of  Forever

18. Jarv Is Beyond the Pale

19. Imperial Triumphant - Alphaville

20. Esoctrilihum - Eternity of Shaog


Spotify Wrapped spune ca am ascultat in jur de 91.000 de minute de muzica, deci 63 de zile in continuu. As mai adauga in jur de 1.000 de minute ascultate pe Tidal si CD player in casa (sa nu tin degeaba colectia aia de CD-uri) si in masina. Din pacate, Spotify nu face o statistica pentru albumele aparute in 2020, sa ne spuna cat de mult ascultam albumele noi. Ar fi interesant pentru ca multa lume, inclusiv eu intr-o perioada, si mai putin in ultima vreme, punem in top albume care ne impresioneaza pe moment, le ascultam de doua sau de trei ori si nu mai revenim aproape niciodata la ele, in timp ce albume cu zeci de ascultari raman in afara topului. Am incercat sa pun in top albume pe care le-am ascultat mai mult de trei ori si la care cred/sper ca o sa ma reintorc, desi e dificil de prezis, pentru ca acelasi Spotify imi spune ca am ascultat 1.093 de artisti in 2020.

Surpriza cu Deftones? Nu as spune, avand in vedere ca e pe primele locuri in multe topuri si e vazut ca un nou varf in discografia trupei. Totusi, e greu de inteles pentru noi, fanii Deftones, de ce albumul self titled, Saturday Night Wrist, Koi No Yokan sau Gore nu ar fi varfuri. 
Nu e o surpriza nici faptul ca orice combinatie cu Shooter Jennings prinde topul. Unii spun ca We Are Chaos e cel mai bun album Marilyn Manson de la Holy Wood incoace, altii nu sunt de aceeasi parere. Eu nu imi mai pun probleme din astea de prin 2007, cand nu am inteles de ce Eat Me, Drink Me ar fi un album slab. 
Billy Corgan spunea ca fanii Gish au urat Siamese Dream, fanii Siamese Dream au urat Mellon Collie, fanii Mellon Collie au urat Adore si toti laolalta au urat Machina. CYR, un experiment synth-pop, e doar pentru fanii tuturor albumelor The Smashing Pumpkins. Daca credeti ca cel putin un album e un fiasco, nu va recomand CYR
Pe Alanis Morissette nu am mai ascultat-o de la Jagged Little Pill, album pe care l-am avut pe caseta la vremea lui. Avand atat de mult timp liber la dispozitie in 2020, am trecut putin prin albumele adolescentei, am dat de Diagnosis si apoi am aflat ca pregateste un album nou, Such Pretty Forks in the Road. Compozitii inspirate si aceeasi voce interesanta care te prinde din prima.
Motorpsycho sau The Same Old Rock, cum spune a doua piesa de pe un album de 84 de minute, cu o melodie de peste 40 de minute, N.O.X., impartita in cinci parti, cum faceau trupele de progressive old school. Un album pentru oameni cu mult timp liber si rabdare, cum nu sunt eu in general, dar dupa o piesa ca The Magpie e greu sa renunti la ascultarea integrala a albumului The All is One si sa treci la o alta trupa.

Dupa mult prea laudatul Ghosteen, Nick Cave revine cu un album in care canta piese Nick Cave & The Bad Seeds si Grinderman singur la pian.  O alegere inspirata intr-un an ciudat, cu un turneu amanat sine die. Poate e mai bine asa, nu cred ca Ghosteen ar fi meritat un turneu.

Dupa ce a testat terenul in vara cu excelenta varianta a piesei Patience, vaduva lui Chris Cornell a aruncat pe piata, in mod surprinzator oarecum, pe 11 decembrie, un album de coveruri care spune un mare adevar, No One Sings Like You Anymore, obligatoriu pentru fanii Cornell, Soundgarden sau ai trupelor care au interpretat variantele originale.

Albumul End of  Forever al celor de la Samsara Blues Experiment se gaseste deocamdata doar pe Bandcamp, deci pentru mai multe ascultari trebuie sa platiti. Sau pe torrents, daca va mai ocupati cu din astea. Sau pe YouTube, dar probabil la calitate inferioara.

Jarv Is e chiar Jarvis Cocker de la Pulp, si cu asta am spus tot.

Dupa ce am ascultat Alphaville, nu mi-a venit sa cred ca intr-o zi de luni din aprilie 2019, Imperial Triumphant au fost in Timisoara si eu i-am ratat din comoditate. Ma rog, nu prea stiam eu cine sunt pe atunci si nici nu am verificat, fiind o perioada cu multe concerte in Timisoara (cel putin unul pe saptamana).


Daca tot am ascultat atata muzica, as mai face niste mentiuni, de data asta in ordine alfabetica:

AC/DC - Power Up

Akhlys - Melinoë

Avatar - Hunter Gatherer

Blackfield - For the Music

Bruce Springsteen - Letter to You

Bush - The Kingdom

Chris Stapleton - Starting Over

Communic - Hiding from the World

Crippled Black Phoenix - Ellengæst

Dool - Summerland

Emma Ruth Rundle & Thou - May Our Chambers Be Full

Enslaved - Utgard

Erasure - The Neon

Fish - Weltschmerz

Gaerea - Limbo

Haken - Virus

House of Lords - New World - New Eyes

Ist Ist - Architecture 

Killer Be Killed - Reluctant Hero

Master Boot Record - Floppy Disk Overdrive

Mr. Bungle - The Raging Wrath of the Easter Bunny Demo

My Dying Bride - The Ghost of Orion

Napalm Death - Throes of Joy in the Jaws of Defeatism

Oranssi Pazuzu - Mestarin Kynsi

Ozzy Osbourne - Ordinary Man

Pain of Salvation - Panther

Paradise Lost - Obsidian

Pyogenesis - A Silent Soul Screams Loud

Richie Kotzen - 50 for 50 (daca nu faceti fata la 50 de piese, puteti incerca varianta asta)

Sepultura - Quadra

Stone Temple Pilots - Perdida

The Pineapple Thief - Versions of the Truth

Wino - Forever Gone


Rock romanesc


Perioada de izolare a fost fructuoasa pentru trupa Trooper de la Targoviste. Baietii au lansat o piesa-manifest de 18 minute, Radacini de dor, in care abordeaza laitmotive imemoriale de genul "codru-i frate cu romanul", motive samanatoriste, cum ar fi reintoarcerea spre trecut ("prin umbre vechi ce mai gasim repere") sau dezradacinarea, simpla dihotomie rural-urban primind o noua dimensiune in contextul generalizarii in satul romanesc a muncii in strainatate, dar si teme ancorate profund in realitatea imediata, ca taierea padurilor, nationalizarea resurselor naturale cedate prea usor corporatiilor straine, pastrarea traditiilor ancestrale si, evident, doua fire, doua paie, ia ciuleandra la bataie. Versurile nu sunt scrise de George Simion, cum v-ati fi asteptat, ci de poetul Alin Dinca, care inca din start valorifica bogatia limbii romane, idee sustinuta si de presedintele Academiei Romane, Ioan-Aurel Pop, care vedea limba romana intre primele opt limbi ale lumii in 2018, pentru ca in 2020 sa coboare putin din doina si sa o plaseze intre primele douazeci. Alin Dinca, ca un iscusit stapanitor al vorbelor prin profesia sa, ne atrage atentia ca padurea si codrul nu sunt sinonime in totalitate. Padurea este o intindere mare de teren acoperita cu arbori, in timp ce codrul este o padure mare, deasa si batrana. Cu alte cuvinte toti codrii sunt paduri, dar nu toate padurile sunt codri. 

Din punct de vedere muzical, avem de a face cu un heavy metal folcloric mult mai rafinat decat ceea ce oferta Dirty Shirt, un fel de Subcarpati suprapus peste tendintele progressive, tot mai accentuate dupa 2000, ale trupei Iron Maiden. Pe langa instrumentele clasice pentru o trupa de heavy metal, avem vioara, avem fluier si caval (tot un fel de fluier, vezi explicatia codru/padure), avem tenor si doua soprane, avem si un recitator. Ce-i drept, un actor necunoscut, dar Florian Pittis, Stefan Iordache sau Adrian Pintea nu mai sunt disponibili. Putem incinge si o hora pe la mijloc, dar asta in spectacolele live. 

Bineinteles ca patura conservatoare a fanilor Trooper e in delir. Un oarecare Silaghi, probabil din Ardeal, dupa varianta maghiarizata a numelui, exclama, in comentariile de pe YouTube: "doamne ce energie ;).. lua-mi-as fratii de mana sa-i rupem in bataie pe cei ce ne fura!!!" Mortem, probabil primul vlastar din familia sa cu studii superioare, sustine ca melodia e "de fredonat cu voce tare și cu volumul la maxim. Asta da artă, o adevărată inspirație până și pentru studenți." Gabriel simte cum creste mandria de roman in el ascultand melodia, in timp ce Daniela isi poate stapani cu greu lacrimile si considera ca "trebuie sa ai o piatră în piept în loc de inimă ca să nu te miște deloc". Pe mine m-au miscat putin versurile de la minutele 10:35 - 10:51, care suna cam asa (sper sa le fi scris exact dupa ureche):


Radacinile-s adanci,

Stau infipte in pamant,

Nu le-a smuls furtuna rea,

Nu le-a uscat seceta,

Pun urechea pe un pom,

Ea vorbeste ca un om,

Stie ce-i in gandul tau,

Te ajuta cand ti-e greu.


Problema e la versurile bolduite. Urechea vorbeste ca un om sau pomul? Genul feminin indica destul de clar ca este vorba de ureche. Probabil se vrea o metafora, urechea nefiind un organ capabil de rostire romaneasca. Ma rog, nici pomul, dar ar fi o ilustrare a conexiunii indisolubile dintre roman si natura, un element de legatura intre elementul mobil prin excelenta, omul, si prin om se intelege romanul, si elementul imobil, pamantul stramosesc in care ar fi adanc infipte radacinile romanului. Poetul trece cu usurinta, si chiar impotriva logicii, de la singular la plural in versurile "Ce durere, frica, intuneric, ploi!/Cand rad imi plange inima in noi". In fine, sunt eu prea analitic. E rock'n'roll, e de hora, are tot ce-i trebuie, cum spun fanii: "Hai cu esența carpatină să se trezească natura divină a omului bun cu sânge străbun!!!"


Trupa Luna Amara de la Cluj nu a facut nimic notabil in plan muzical in afara de a cere donatii. Cu toate acestea, am observat adancirea inegalitatilor sociale in cadrul trupei. In timp ce activistul de Facebook Mihnea Blidariu, ajuns aproape la sapa de lemn, isi indemna urmaritorii din bula sa nu mearga la vot (Marcel Ciolacu approves this message) sau sa nu respecte masurile recomandate de autoritati pentru reducerea impactului pandemiei, bassistul Sorin Moraru isi etala colectia de viniluri pe Instagram (multe din 2020). 


Top concerte in Timisoara



Lista ar fi fost goala si daca nu ar fi fost pandemia. Ba chiar pandemia a venit la fix pentru a ne face sa uitam ca nu mai avem concerte in Timisoara din cauza noastra. Locul in care a fost Daos si ulterior Capcana, unde am vazut nenumarate concerte, e la pamant si a devenit istorie pentru a face loc unor cladiri de birouri, care se pare ca vor deveni tot istorie in conditiile in care corporatiile si-au dat seama ca munca home office e destul de rentabila. 


Albumul Pitchfork al anului: Taylor Swift - folklore (Evermore nu mi-a spus mare lucru). E primul album Taylor Swift pe care il ascult de la Fearless din 2008. Legat de Pitchfork, am o poveste interesanta. Eram pe la raionul de viniluri in Carturesti si in fata mea, pe cealalta parte, erau doi tineri, probabil elevi de liceu. Unul dintre ei ridica un vinil si ii spune celuilalt: "Albumul asta a primit primul 10 curat in Pitchfork". "Mda!", imi zic eu. "OK Computer sau Kid A, precis." Bineinteles ca trebuia sa stiu exact, asa ca am asteptat sa plece si am mers sa vad despre ce album era vorba: Fiona Apple - Fetch the Bolt Cutters. Avand in vedere ce note au dat unor albume clasice, nota 10 e prea de tot, la fel cum a fost si in cazul Radiohead.


Albumul hip-hop al anuluiRun the Jewels - RTJ4


Best live performance: Run the Jewels - Walking in the Snow, la Adult Swim "Holy Calamavote 2020". Recomand tot show-ul. Probabil se gaseste pe bucati pe YouTube.





Wednesday, July 1, 2020

Best Albums Of 2020 So Far



Katatonia - City Burials
Mark Lanegan - Straight Songs of Sorrow
Wino - Forever Gone
The Night Flight Orchestra - Aeromantic
Jason Isbell and The 400 Unit - Reunions
Sepultura - Quadra
Stone Temple Pilots - Perdida
Dool - Summerland
House of Lords - New World - New Eyes
Pyogenesis - A Silent Soul Screams Loud

Zece albume care m-au ajutat sa trec peste izolare. Nu stiu daca sunt neaparat cele mai bune albume aparute in aceasta jumatate de an, dar sunt albumele pe care le-am ascultat cel mai mult si la care ma reintorc cu placere.  
Dupa trei albume Katatonia pe care nu le-am ascultat prea mult, fiind in alta dispozitie, si pe care probabil nu le-am inteles, in circumstantele actuale, am ascultat cum trebuie City Burials. Am inceput  din februarie cu single-urile: Lacquer, am continuat cu Behind the Blood si The Winter of Our Passing (poate cea mai buna piesa), albumul avand suficiente puncte de sustinere pentru heavy rotation cand a aparut. Am vazut ca unii sunt nemultumiti de aproape 20 de ani de directia lor muzicala, de parca ar fi disparut din catalog albumele vechi. Ca rabdarea sigur le-a disparut.
La nici sapte luni de la Somebody's Knocking, Mark Lanegan a lansat un nou album, creditat ca solo (desi nu stiu ce contributie avea acel Band la celelalte albume), ca un fel de soundtrack pentru noua lui carte, Sing Backwards and Weep. De fapt, adevarata promovare a venit de la Liam Gallagher, care, probabil sacait de presa britanica, l-a mentionat pe Twitter ca "Mark lannegn" si a expus o varianta anecdotica a unui conflict din tinerete. Lui Liam ii place sa trolleze, cum faceam si eu pe vremuri, dar a spus si un mare adevar, intrebat fiind daca nu isi lanseaza o autobiografie: "I find it hard remember things as I was so RnR back in the days which makes me wonder about all these so called Rock stars with great memories they are either bullshiting or didn’t really do that many drugs in first place somethings not quite rite Dya get me sis". In fine, Straight Songs of Sorrow are cele mai tari piese in cerc pe care le-am ascultat vreodata: Skeleton Key (am mers patru ore pe repeat cand a aparut, fara sa imi dau seama cand incepe si cand se termina) si Stockholm City Blues. Are un duet excelent cu sotia lui, Shelley Brien, doua piese compuse cu Mark Morton de la Lamb of God si o piesa electronica enervanta la inceput, dar cu niste versuri superbe. E Lanegan, are vocea, cu greu poate sa o dea in bara, mai ales ca il are alaturi pe Alain Johannes.
Album acustic Wino? Raman pe aceeasi idee, cu greu putea sa o dea in bara. Il ascult de cateva zile, dar merita pozitia a treia, fiindca le va depasi, cu siguranta, pe cele de sub el.
The Night Flight Orchestra e printre surprizele anului. Se stie ca dintotdeauna am fost un fan de classic rock, dar asa o combinatie pefecta de hard rock, progressive si AOR rar mi-a fost dat sa aud. Poate suna a blasfemie pentru cunoscatori, dar cred ca bate cam tot ce a scos Frontiers de la infiintare si pana in prezent (nici nu are rost sa verific).
Era greu de crezut ca Jason Isbell, in conditiile actuale, ar fi putut depasi The Nashville Sound, insa se pare ca a reusit. Chiar si Pitchfork crede asta, desi ei sustin ca ar fi si peste Southeastern cu 0.10 puncte. Gresit, zic eu, desi habar nu am cum ajung la punctajele alea. Reunions e un album despre cum a renuntat la alcool, despre cum e sa fii tata, despre iubiri pierdute, despre cum viseaza ca mai bea cate un pahar. Un tip simpatic si talentat, cu o cota buna dupa ce l-a mentionat Father John Misty intr-o piesa, si cel mai important, nu e fan Trump, lucru destul de rar in genul asta de muzica.
Da, stiu, Sepultura adevarata e cea cu fratii Cavalera. Incontestabil. Dar la fel de incontestabil e ca Andreas Kisser e mai creativ, cel putin in ultimii 10 ani, decat fratii Cavalera (care au noroc cu Marc Rizzo, dar asta e alta treaba). Quadra e o continuare mult mai inspirata si mai bine lucrata a precedentului album, Machine Messiah.
Mai exista Stone Temple Pilots? Au existat vreodata, s-ar putea intreba unii. Nefiind din Seattle, nu au fost luati prea in serios de critica de specialitate, desi au vandut bine in anii '90. Eu am inceput sa ii ascult dupa ce am aflat ca lui Billy Corgan ii place Tiny Music... Songs from the Vatican Gift Shop (ca fapt divers, album care are nota 0.80 in Pitchfork). Spre sfarsitul anului trecut am avut o noua perioada grunge si am ascultat toate albumele lor, inclusiv un album solo exceptional al lui Scott Weiland, 12 Bar Blues.
De Dool am aflat de pe Spotify, prin decembrie 2019, cand mi-a aparut pe la sugestii coperta de la EP-ul Love Like Blood. Am citit pe undeva un mare adevar (nu mai retin sursa): Sulphur & Starlight e cea mai addictive piesa de anul asta.
Daca tot am vorbit de Frontiers, cel mai bun album lansat de ei anul asta e New World - New Eyes al trupei House of Lords, ocazie cu care imi retrag o parte din mistourile facute despre un anumit redactor Metalfan. 
Pyogenesis a incheiat trilogia istorica prin A Silent Soul Screams Loud, album care incepe cu o piesa despre Darwin si se incheie cu Capitalul lui Marx, extins la 14 minute. Sunt referinte si la Freud, foarte iubit si respectat in Romania pentru teorii care au legatura cu realitatea la fel de exact precum Capitalul. Muzica e la fel ca pe celelalte doua, cu refrene frumoase, cantabile, numai bune sa va exersati vocea (nu e cazul meu).




FKA Twigs - Magdalene
Lightning Dust - Spectre
Drab Majesty - Modern Mirror
Liam Gallagher - Why Me? Why Not.

Niste completari pe 2019. Daniel Anghede, fost vocalist si chitarist la Crippled Black Phoenix, a tot insistat spre finalul anului trecut, pe pagina sa de Instagram, cu FKA Twigs. Poate as fi ajuns si fara el la Magdalene daca as fi vazut coperta pe undeva, la fel cum am ajuns la Orville Peck. Dar nu mai conteaza cum am ajuns, ideea e ca ar fi cam al doilea album al anului trecut dupa Lana Del Rey.
Revin la Liam Gallagher. Habar nu aveam ca mai canta, desi am auzit ca ar fi tras o teapa in Romania la un festival. Spre deosebire de Noel, care pare mai deschis la experimente, Liam nu s-a complicat prea mult si si-a adunat niste producatori care sa il ajute sa scoata un album numai bun pentru nostalgicii Oasis. In rest, isi vede de viata si de conflictul cu Noel. Anul asta a scos un MTV Unplugged (Live at Hull City Hall), cantat fix in Hull City, oras catalogat pe vremuri de Noel ca "a fucking shithole".

Andrei Vajna mi-a semnalat ca trupa Trooper din Targoviste a batut palma cu George Hora, un cunoscut producator muzical din Romania pentru colaborari cu Puya, Pepe sau Andra (care sustine ca ar fi si cantaret, si compozitor), pentru a le pune putin autotune pe refren in piesa Dragoste falsa, pe versurile unui oarecare Mihai Dumitrescu. O piesa despre o dragoste falsa, cum spune si titlul, despre drama barbatului sedus, folosit si abandonat, un subiect de actualitate in Romania de la Luceafarul incoace. Inca nu am descifrat complet versurile, care au o semnificatie mult mai ampla, cum comenteaza un fan pe YouTube. Se pare ca victima are un "acasa" cu seducatoarea. In primul vers spune "astazi nu mai vin acasa", motiv care revine pe refren "la greu nu esti acasa", ceea ce ma duce cu gandul la doua case, pentru ca nu ar mai avea sens sa nu vina acasa la greu din moment ce ea oricum nu e acasa. Din punct de vedere muzical, baietii au vrut ca piesa sa sune putin mai modern, dar nici prea modern, putin a Cargo, dar nici chiar Cargo, si, evident, putin a Trooper, dar nici chiar Trooper. Concluzia: o piesa care s-a vrut pentru TV, dar care cu greu (a se citit "cu bani") va prinde Zu TV.



Sunday, December 22, 2019

Top 2019



1. Mark Lanegan Band - Somebody's Knocking
2. Duff McKagan - Tenderness
3. Rustin Man - Drift Code
4. Orville Peck - Pony
5. Tool - Fear Inoculum
6. Opeth - In Cauda Venenum
7. William Patrick Corgan - Cotillions
8. Simon Bonney - Past, Present, Future
9. The Brian Jonestown Massacre - The Brian Jonestown Massacre
10. Frank Carter & The Rattlesnakes - End of Suffering
11. Sturgill Simpson - Sound & Fury
12. Bruce Springsteen - Western Stars
13. Sunn O))) - Life Metal/Pyroclasts
14. Life of Agony - The Sound of Scars
15. Monkey3 - Sphere
16. Deaf Kids - Metaprogramacao
17. Motorpsycho - The Crucible
18. Darkthrone - Old Star
19. Full Of Hell - Weeping Choir
20. Gaahls Wyrd - Gastir - Ghosts Invited

Putin metal! In realitate, am ascultat mai mult, dar nu s-a prea prins de top, mai ales in ultima perioada a anului. Duff McKagan! Probabil greu de inteles pentru cineva care nu e fan Guns N' Roses. Mereu mi-a placut So Fine si, in ultima vreme, chiar si albumele solo ale lui Duff. Tot am spus ca imi fac timp si pentru albumele solo ale lui Izzy, ca sa acopar tot Guns N' Roses-ul vechi care lipseste de pe Chinese Democracy, dar pana acum nu am reusit. Ar fi un obiectiv pe 2020. Pe Tenderness, Duff a batut palma cu Shooter Jennings si au scos unul dintre cele mai bune albume de country ale anului. Billy Corgan si-a pus numele intreg pe Cotillions, un album pentru fanii Smashing Pumpkins si amatorii de country si americana. Despre Rustin Man si Orville Peck chiar nu mai am ce sa spun dupa ce i-a recomandat Iggy Pop. O bila neagra pentru toate site-urile care i-au omis din nestiinta sau din alte interese. Sturgill Simpson a pus country-ul in hiatus pe Sound & Fury, o decizie inspirata din punctul meu de vedere.

Am facut si un top cu 25 dintre piesele mele preferate din 2019, pentru cei doi sau trei cititori interesati. Va rog sa intrati pe profilul lui Simon Bonney. E o rusine mondiala ca are doar 702 ascultatori lunari pe Spotify. 


Top concerte in Timisoara

1. Rolo Tomassi
2. Dopethrone
3. Acid Mother's Temple
4. Der Weg Einer Freiheit & Downfall Of Gaia
5. Sex Pula Pistol

Toate concertele au avut loc in Capcana. Ca de obicei, am incercat sa evit trupele romanesti. Am avut ghinionul sa vad Luna Amara, la Rock la Mures, in deschidere la Dirty Shirt, o trupa de serbari campenesti. Cateodata treaba de mantuiala se duce spre irelevanta doar prin curgerea ireversibila a timpului. Cel putin Mihnea Blidariu isi merita irelevanta pentru ideile mai depasite decat generatia care inca îi fredoneaza refrenele.
Concertul Rolo Tomassi a venit dupa ce s-a anuntat inchiderea Reflektorului si chiar a Capcanei din 2020. In concluzie, s-au mobilizat peste 100 de timisoreni sa vada cel mai bun concert al anului din Timisoara. Dar entuziasmul s-a potolit imediat si la urmatoarele concerte am scazut iar sub 100. Intre timp, alti 100, dintre care cei mai multi merg doar la Celelalte Cuvinte, Implant pentru Refuz sau Rock pentru Revolutie, cautau solutii pe Facebook, care mai de care mai comice, pentru redresarea situatiei. La Sex Pula Pistol a fost destul de dragut conceptul, dar foarte slab frontman-ul, mult sub cel care scrie textele pe retelele sociale. Daca prin absurd e vorba de una si aceeasi persoana, atunci frontman-ul ar fi primul care ar avea nevoie de o deflausare, inaintea publicului. 

Am vazut Lords of Chaos, controversatul film al lui Jonas Akerlund. Mi-a placut abordarea lui Akerlund, care a plasat nasterea black metal-ului norvegian undeva intre teribilism, ignoranta si caricatura. Era foarte periculos, mai ales in perioada actuala, sa amplifici mitul lui Kristian Vikernes sau al lui Euronymous si sa ii prezinti ca pe niste indivizi care au avut o ideologie clara sau vreo reprezentarea realista a consecintelor faptelor lor, in conditiile in care in anii '90 aveau in jur de 20 de ani. E suficient sa arunci o privire pe canalul de YouTube (daca mai exista) al lui Vikernes sa-ti dai seama ca nici la 20 de ani nu putea sa produca ceva valabil in afara de muzica (asta daca ignori versurile), si nici macar acolo nu a adus nimic nou.

Albumul Pitchfork al anului: Lana Del Rey - Norman Fucking Rockwell, anul asta sunt de acord cu ei.

Albumul hip-hop al anului: Slowthai - Nothing Great About Britain. Mai jos aveti Doorman, una dintre piesele anului. Daca aveti impresia ca Parazitii au facut vreodata hip-hop, Luna Amara, muzica de protest sau ca Ilie Stepan a facut parte din miscarea hippie, atunci nu prea are sens sa va obositi cu Slowthai.