Comparatiile cu Queens Of The Stone Age sunt inevitabile in cazul unei trupe care si-a ales numele Mexicolas. Tot timpul oamenii vor avea impresia ca aud mai mult Queens Of The Stone Age decat exista in realitate, iar incercarea de diminuare a acestei impresii va atrage cel mai comod contraargument: Imposibil, domnule, numele lor vine de la piesa Mexicola! Pe albumul lor de debut, Mexicolas arata ca o trupa indie care s-a incalcit undeva intre Stone Temple Pilots si Foo Fighters. Lipsit de mari pretentii inovatoare si departe de a fi o capodopera, albumul X le-a adus celor trei baieti din Birmingham convocarea in lotul de tineret-sperante al rockului britanic. Ideile principale de pe X ar fi Shame si Times Infinity, pe care le gasiti mai jos.
In anul in care Dokken, cu sprijinul casei de discuri Frontiers Records, isi va lansa albumul Lightning Strikes Again, Don Dokken, persoana fizica, vorba lui Vanghelie, si-a lansat pe cont propriu albumul Solitary. Dupa destramarea trupei care ii poarta numele de familie, in 1990, Don Dokken isi continua activitatea muzicala prin albumul solo Up From The Ashes, un produs pop metal, in care instinctul de supravietuire il determina sa ne demonstreze cat de mult i-a placut sa cante in Dokken. La aproape 18 ani de la acel moment, prin cel de-al doilea album solo, Solitary, Don Dokken incearca sa se rupa in totalitate de Dokken si sa ne spuna cat de mult i-ar placea sa fie Kip Winger. O sa spuneti ca si asa sunt destule asemanari intre Don Dokken si Kip Winger: amandoi au trupe care le poarta numele de familie, amandoi si-au incercat sansa si ca artisti solo. Spiritul pe care This Conversation Seems Like A Dream si Songs From The Ocean Floor l-au adus in muzica este continuat, la un nivel inferior, de Solitary, un produs care valorifica, dupa cum era si normal, vocea lui Don Dokken. Dupa ce s-a chinuit mai bine de 10 ani cu acest album pe care l-a finalizat anul trecut, Don Dokken nu a gasit sprijin la nicio casa de discuri pentru acest gen de muzica si a fost nevoit sa se descurce singur. Doua piese de pe Solitary, In The Meadow si Sarah, se pot asculta pe pagina de MySpace a artistului, iar fragmente din toate piesele pe pagina de MySpace a trupei Dokken.
Cand Don Dokken spune despre albumul Shadowlife, pe care l-a scos sub numele Dokken, in 1997:
Then Shadowlife speaks for itself. I was not involved in that record at all. I was kicked out of the record, literally. I didn’t write any songs on that album. I hated the record and I hated being in the band. It was interesting, the Dokken logo was used on every record except that one.
Cand Don Dokken spune despre albumul Hell To Pay, pe care l-a scos sub numele Dokken, in 2004:
I don’t know what happened. As a producer, I just got kind of lost; I didn’t know where I was going. It was too medium-tempo. What do you do? Jon came into the band and we didn’t really know where we were going. You hear Nickelback and Hinder and you get these new influences in your music but then it doesn’t really work.
Cand Don Dokken spune despre viitorul album Lightning Strikes Again, pe care il va scoate sub numele Dokken, in 11 aprilie 2008:
The record was written like two years ago and I had about seven or eight songs but the record company didn’t like them. They thought they were too modern and Jon agreed and said we should do more old-school stuff so he rewrote the album and made it more classic with catchy guitar riffs and catchphrases. Then I had to rethink and try to go back twenty years and I understand. It’s difficult you know, you get older and you change. So, we basically wrote the album twice. I spent a year writing out then threw it out and started over and that took a couple months.
Cum ar trebui sa privim Lightning Strikes Again? Sa lasam muzica sa vorbeasca sau sa ne concentram asupra afirmatiilor de mai sus sau a altor declaratii care vorbesc despre inalta tinuta morala a personajului Don Dokken? Fericit ca se poate folosi de numele pe care l-a primit de la tatal sau, chiar daca alaturi de el, din formula de aur Dokken, nu se mai afla decat Mick Brown, Don Dokken pare hotarat sa urmeze exemplul lui Jeff Pilson, despre care spune: He’s doing great, making the bucks in Foreigner. Cum termenul Return nu suna prea bine daca era aplicat pe langa Breaking The Chains, Tooth and Nail, Under Lock And Key sau Back For The Attack, titlul piesei Lightning Strikes Again, de pe Under Lock And Key, a fost ridicat la rangul de titlu al unui album cu care nu are foarte multe lucruri in comun. Tot ce pot sa spun sigur e ca Back For The Attack e albumul meu preferat de la Dokken. Nu pot spune cu toata convingerea ca Lightning Strikes Again e mai bun ca Hell To Pay, Long Way Home sau Erase The Slate. Nu as spune nici ca Judgement Day e cea mai buna piesa de pe Lightning Strikes Again, pentru ca s-ar putea ca Don Dokken, in timp ce isi va numara firele pe care le-a castigat in urma transplantului de par, sa spuna ca Judgement Day e cea mai slaba piesa, la fel cum a facut cu So Many Tears, de pe Back For The Attack. Cu toate acestea, ii acord circumstante atenunate lui Don, pentru ca omul a trait o adevarata drama: in perioada de aur a glam metalului a trebuit sa poarte peruca, iar acum are par, dar nu ii mai foloseste la nimic. La fel si George Lynch (nu se poate sa nu vorbesc despre el intr-un text despre Dokken): acum are muschi, dupa ce s-a apucat de culturism pe la 40 de ani, dar nu mai are pe cine sa bata. In privinta refacerii formulei Don Dokken - George Lynch - Jeff Pilson - Mick Brown, le dau cuvantul lui Don Dokken:
I wouldn’t want to be a guitar player in this band. It’s a hard shoe to fill and I can’t do it but the truth is that it’s kind of a joke to me now because whatever George once was, he’s not that anymore...
Jeff Pilson:
Here's the honest truth, I would never say never to it, but at this point it just doesn't seem like something that would make a lot of sense. I think Don is fairly happy right now because he's got the band to himself, you know what I mean? Why would you want other guys to come in and have to share it? It just wasn't a really pleasant working experience the last couple of years. Unless I thought it was going to be different I wouldn't want to do that. If we worked stuff out and if it could be a little different, then yeah, I could see it happening. It would have to be with George, it's the only way it could be.
Viitorul album al trupei Testament, The Formation of Damnation, scurs incomplet pe net, a devenit subiect de cleveteala si etalare a competentelor la toate colturile la care metalistii sparg semnite, in principal pe forumurile cu multi utilizatori, dar si pe cele populate de utilizatori celebri ca yahoo bot si google bot. Motivul principal pentru aceasta tocire a tastarurii si impingere la subsol a subiectelor cu adevarat importante, ca ingrijirea parului, adoptia de caini si pisici si cautarea de bocanci, ar fi asamblarea unei formule Testament suflata cu aur. Desi stiam ca albumele cu adevarat mari nu au parte de discutii stufoase pe forumuri, m-am hotarat sa acord o sansa acestui The Formation of Damnation, fara niciun fel de intentii demolatoare. The Formation of Damnation vorbeste despre drama unor oameni din formula suflata cu aur a trupei Testament care si-au vazut scrise gresit prenumele si numele in pasapoartele eliberate la inceputul anilor '90, adica Chuck Billy, Eric Peterson, Alex Skolnick si Greg Christian in loc de James Hetfield, Kirk Hammett, Jason Newsted si, ca raportul sa fie de patru la patru, Lars Ulrich. De ce era nevoie in anul 2008 de o reintoarcere la un gen pe care Metallica si grunge-ul l-au ucis inca din 1991? Pentru ca daca odata ai fost mic si apoi ai devenit microscopic incarcand sa joci cat de cat in hora, trebuie neaparat sa te intorci la perioada in care ai fost mic, daca nu ai capacitatea sau curajul de a identifica noi modalitati de dezvoltare. Aceasta este definita albumului comercial in metal, oricat de true cult ar fi. In locul acestui album as recomanda, fara nicio retinere, ultimul album DevilDriver, The Last Kind Words, sau, pentru cei sensibili la termenul core, ultimul album Slayer, Christ Illusion, a carui recenzie, scrisa de mine, o puteti citi aici. Singurul de care imi pare rau este Alex Skolnick, pentru ca ceilalti si asa nu au facut mare lucru la viata lor. In cronica facuta de Aron Biro Festivalului Artmania 2007, apare un episod interesant in care Vincent Cavanagh de la Anathema, intrebat daca ar mai scoate un album death/doom in spiritul politicii de recuperare back to the roots practicata de colegii Paradise Lost si My Dying Bride, a raspuns scurt si la obiect: I don’t wanna feel stupid again. Se pare ca unii vor.
Legenda vie a muzicii americane se intoarce. Are numai 48 de ani, e cu vreo 6 luni mai tanar decat Nikki Sixx, dar nu pare. Mostenirea pe care o are de dus in spate pare sa il copleseasca: zeci de hituri ale trupei Ratt din care nu a ramas decat Round and Round. Si asta face de vreo cativa ani incoace cand este invitat la evenimente mai importante. Round and Round, la fel ca Jani Lane, la fel ca Gary Cherone, la fel ca multi altii, oameni care isi poarta cu demnitate hiturile mai mari decat ei. Desi in momentele de depresie s-ar mai impusca in cap din cauza povarei pe care o poarta cand ca pe o medalie, cand ca pe o tinichea, in cele din urma revin la sentimente mai bune. Cand nu mai joaca la mica ciupeala, mai pun cate o caramida si la cariera proprie. Stephen Pearcy a ajuns la cea de-a treia: Under My Skin. Vrei sa stiti ce e sub pielea lui Stephen Pearcy? Ratt, ce altceva? Si nu numai. Mai sunt si resturi industriale de Fueler, pentru ca nu poti aseza o caramida peste cealalta fara sa fie o legatura intre ele. Hitul albumului Under My Skin este Here We Go Again, o piesa de calibrului unui Hell To Pay de la Winger, care poate figura, fara nicio problema, intr-un dictionar muzical langa eticheta glam metal. Here We Go Again nu are nicio legatura cu Whitesnake. Refrenul o spune foarte clar: Here We Go Again ... Goin' Round and Round. Se putea altfel decat Round and Round? Damned If You Do, Damned If You Don't! dupa cum spune si cantecul. Cel de mai jos spune doar You're A Lot Like Me.
Priviti cu mare atentie imaginea de mai jos. Asa arata coperta celui mai bun album care va aparea in anul 2008.
Aseara, in timp ce ascultam albumul Solitary, eram foarte fericit ca Don Dokken exista, in conditiile in care nu mai stiam ca pe 9 mai 2008 va aparea noul album solo al lui Kip Winger, From the Moon To The Sun. La 12 ani de la senzationalul This Conversation Seems Like A Dream si la 8 ani de la exceptionalul Songs From The Ocean Floor, From the Moon To The Sun, prin cele trei fragmente existente pe site-ul casei de discuri Frontiers Records, se anunta a fi, dupa cum spuneam si mai sus, unul dintre cele mai bune albume ale anului 2008. Pentru cei care nu stiu, Kip Winger e un muzician valoros, care a cantat cu Alice Cooper si in celebra trupa de hair metal Winger. Kip Winger e omul care a declarat ca trupa Winger poate canta piesele Metallica cu mainile legate la spate, ca raspuns la sagetile aruncate spre posterul cu chipul sau de catre Lars Ulrich, in videoclipul Nothing Else Matters. Evident ca exagereaza, insa un lucru e clar: suma tuturor oamenilor care au trecut prin Metallica e sub valoarea lui Kip Winger si Reb Beach. Daca doriti o parere competenta despre Winger si ulimul album al trupei, IV, puteti citi recenzia de pe Muzici si Faze. Pentru mine a inceput numaratoarea inversa pana la 9 mai.
Cei de la In Flames, titanii metalului de tip Gothenburg, au realizat un album etalon pentru acest gen. Daca cei mai putin evoluati dintre metalisti se raportau la The Jester Race si Whoracle, iar cei cu cateva trepte mai sus la Clayman sau Reroute to Remain, de acum, istoria In Flames va fi segmentata in doua perioade: ante-A Sense of Purpose si post-A Sense of Purpose. Anticipat de excelentul EP The Mirror's Truth, A Sense of Purpose este primul album al anului 2008 care pune metalul intr-o lumina favorabila. Intr-o lume normala, A Sense of Purpose ar trebui sa fie albumul care sa aduca impacarea intre emo si metal, intre metalcore si metal, intre Kerrang si Metal Hammer, intre Metalfan si muzica. De altfel, Metalfanul a facut primul pas in acest sens, EP-ul de nota 10 The Mirror's Truth fiind declarat killer-ul saptamanii trecute. In aceste conditii, un recensamant printre cei true este absolut necesar.
Pe pagina de MySpace a lui Glenn Hughes puteti asculta piesa Love Communion, de pe viitorul album al artistului, F.U.N.K. (First Underground Nuclear Kitchen). Glenn Hughes continua colaborarea de succes cu bateristul trupei Red Hot Chili Peppers, Chad Smith. Alaturi de acestia ii gasim pe Luis Maldonado la chitara si pe Anders Olinder la keyboards, in timp ce JJ Marsh e scos din schema, avand statutul de invitat pe doua piese. F.U.N.K. va aparea la doi ani distanta de fabulosul Music For The Divine si Glenn Hughes e la fel de plin de entuziasm ca de obicei:
It is a roots album, it is a true account of my musical heritage but also fearless and multi-dimensional. The beauty of makin' music, for me, is to have a vast blank canvas. To completely open myself up to the universe and the spirits, that these days, live with me day and night. I am no longer in fear of the dark, or what lurks behind door number 13. The songs on my new album were written in, and around my Los Angeles home, sometimes in semi-consciousness... sometimes, in a dreamstate, sometimes fully alert, as I was in full jog down by the harbour... these new songs are a true vindication. And realization, of the gift of a serene life, one day at a time.
Si despre Love Communion, primul single de pe F.U.N.K., Glenn Hughes are vorbe mari:
It’s a beautiful song and signals what kind of record F U N K is all about, I’m ever so proud of this record. I wanted to make a record that I can live with for the next 20 years, a record that is timeless. If you’re going to buy one Glenn Hughes record or if you’ve never heard of Glenn Hughes before, this is the one to jump on board with.
N-as prea crede asta, dar sa respectam opiniile artistului. Fragmente din piesele Crave, First Underground Nuclear Kitchen si Satellite se pot asculta aici.
Acum urmeaza bomba: Glenn Hughes vine in Romania! Jun 3 2008 12:00P Piata Mare (main Town Square) [RO] Sibiu
Dupa ce a introdus pe Revolutions Per Minute piesa You Lie, Johnny Solinger isi incearca norocul in genul country. In cazul in care nu stiti, Johnny Solinger e omul care contribuie din plin, alaturi alti responsabili al caror nume nu merita mentionat pe acest blog, la daramarea unui nume care a facut istorie: Skid Row. Johnny spune ca aplecarea sa tardiva spre country ar trebui cautata in originile sale texane, insa eu il banuiesc ca e un fan ascuns al cock-rockerului diabetic Bret Michaels, care a revenit la sentimente mai bune, adica party rock songs, dupa incercarea semi-country numita Freedom Of Sound. Sunt sigur ca o sa ma acuzati ca l-am cautat cu lupa pe Johnny Solinger ca sa va vorbesc din nou de Bret Michaels, asa ca nu o sa ratez prilejul de a va recomanda albumele A Letter From Death Row, Songs Of Life, cu mesajul "don't worry, there's no sugar", precum si Native Tongue, facut cu Poison. Daca sunteti interesati de ultimele eforturi pe taramul country ale lui Johnny Solinger, puteti sa accesati pagina lui de MySpace, unde veti gasi piesa To Well To Go To Work, de pe viitorul sau album solo, desi ar merge mai bine piesa de mai jos:
Va supun atentiei inca o data trupa primului trimestru al anului 2008: Alter Bridge. Live si acustic. O piesa exceptionala de pe cel mai bun album al lui Mark Tremonti, Blackbird.
The band played its final show on September 2, 1991 and then broke up. We have never attempted to reunite and it will never happen. We the band, all feel we reached far beyond what we ever had imagined. Top 10 hits, millions of albums sold, 3 world tours and over 200 shows supporting our own heroes like KISS, Aerosmith, AC/DC, Ozzy Osbourne and Mötley Crüe. Yes we did it all, it was great and then it was over. Still the music will live on and it does everyday. (Mike Tramp, My Story, August 13, 2006)
Problema succesiunii la trupele glam metal este una deosebit de delicata, pentru ca e vorba de milioane de albume vandute, milioane de dolari, sute de mii de fani si multe posibilitari de a profita, e drept, la un alt nivel, de statutul de star apus. White Lion s-a desfiintat in 1991, dupa cum spune si Mike Tramp mai sus. Vito Bratta s-a lasat de muzica. Greg D'Angelo nu a mai facut mare lucru. James Lomenzo a mai cantat cu Zakk Wylde in Pride & Glory, pe Book Of Shadows si in Black Label Society, cu Mike Tramp pe Capricorn, cu David Lee Roth pe Diamond Dave si, din pacate, pe ultimul Megadeth. Singurul care a pastrat spiritul White Lion in toti acesti ani a fost Mike Tramp, vocea si emblema trupei. Dupa White Lion a pus bazele trupei Freak Of Nature cu care a scos trei albume: Freak of Nature, Gathering Of Freaks si Outcasts. Prin 1995 s-a terminat treaba si cu Freak Of Nature, iar de atunci Mike Tramp s-a prezentat ca artist solo si a scos o serie de albume interesante: Capricorn, Recovering The Wasted Years, More to Life Than This sau Songs I Left Behind. In ambele ipostaze, Mike Tramp propunea un White Lion fie mai dur, fie mai soft. Nimeni nu s-a mirat cand Mike a reinregistrat marile hituri White Lion si a lansat un album care a aparut cu trei titluri: varianta Mike Tramp solo, Remembering White Lion, varianta Mike Tramp's White Lion, The Last Roar, si The Ultimate White Lion Featuring Mike Tramp. Numele White Lion se lega tot mai mult in mod oficial de Mike Tramp, insa o reunire a formulei de aur nu s-a putut realiza. Se pare ca Vito Bratta, cel care a compus cam toate piesele White Lion, impreuna cu Mike Tramp, s-a opus reformarii, dar, cu toate acestea, i-a pus bete in roate lui Tramp, care nu a putut face bani decat sub numele de Mike Tramp's White Lion. Mai mult, Vito Bratta a declarat ca nu s-a opus niciodata reunirii formulei de aur, insa anumite probleme personale il impiedica deocamdata sa ia parte la un astfel de proiect, facandu-l indirect pe Tramp mincinos. Surpriza pe care cantaretul danez stabilit in Australia i-a pregatit-o lui Vito Bratta se numeste Return Of The Pride, album care va aparea sub numele White Lion, fara vreun alt membru din formula de aur, la Frontiers Records, pe data de 14.03.2008.
(Buuun. Acum vine momentul in care imi pierd controlul! Vito Bratta, esti un nenorocit! Greg D'Angelo, vei muri ca un anonim cu istoria White Lion in brate. James Lomenzo, e plina lumea de mercenari ratati. Ai atins momentul de glorie in White Lion, ai retrait ceva cu Diamond Dave si ai ajuns sluga la "crestinul" Dave Mustaine, aflat in plin proces de divort.)
Return Of The Pride e albumul anului 2008. Mike Tramp e genul de vocalist care poate decide de unul singur soarta unui album. Vocea sa domina intreg albumul Return Of The Pride de la un capat la altul. Instrumentatia nici nu mai conteaza, pare un fel de rezonanta a vocii sale. Nici nu mai conteaza ca a recrutat o echipa de anonimi. Nimeni nu putea sa faca o treaba mai buna. Nu mai conteaza daca Return Of The Pride este albumul solo pe care Tramp il anunta inca din 2006. Nu mai conteaza ca face apel la Pride, cel mai mare succes White Lion, dupa modelul continuitatii filmelor proaste al caror titlu incepe sau se termina cu Return. Coperta arata cum arata, nici asta nu mai conteaza, muzica trebuie sa vorbeasca. Si vorbeste mai mult decat au facut-o Freak Of Nature sau Mike Tramp solo, probabil, mai mult decat White Lion pe patru albume si, in mod cert, mai mult decat au vorbit marile trupe de glam metal pe albumele din ultimii 10 ani, care rememoreaza momentele de glorie la varsta la care calvitia dicteaza look-ul. Pe Return Of The Pride avem doua piese pretentioase, adevarate bijuterii epice, Sangre de Cristo si Battle At Little Big Horn, piese saltarete in dulcele stil White Lion, Live Your Life si Let Me Be Me, dar si nelipsitele balade, Never Let You Go si Take Me Home. Dupa patru ascultari inca ma chinui sa identific hitul albumului. Sunt prea multe.
I know who I am and what I want. I also know who I am not and what I don't want. I am Mike Tramp, I play Rock 'n' roll. I might never have a hit single again or sell many records. Never the less, my albums will shine of the life I have lived and experienced and it's my story to tell, so listen up good! (Mike Tramp, My Story, August 13, 2006)
Cei de la Def Leppard au dat mana cu vedeta country Tim McGraw, sotul lui Faith Hill, pentru a cuceri America din nou. Nine Lives este primul single de pe viitorul album al trupei, Songs From The Sparkle Lounge.
Iata ca si profesionistii protestului pot fi sensibili si aplecati catre frumusetile vietii:
Salutare tuturor! In primul rand, pentru toate doamnele si domnisoarele, iubire si respect din partea formatiei LUNA AMARA, cu ocazia zilei de 8 martie!
Daca cineva sa gandeste ca marele cronicar de mana stanga Mihnea Blidariu nu a contribuit la conceperea acestui comunicat, se inseala. Iata dovada:
Iata ca si martie e o luna destul de plina pentru noi. Ce sa-i faci, daca ne place sa ne vedem des cu cei ce ne asculta muzica...In martie o sa dam nas in nas, trompeta in ureche si ochi in ochi ...
Se pare ca pana la ora aceasta, Trooper, cea mai cunoscuta trupa de cock rock din Romania, a uitat de ziua de 8 martie. Sunt sigur ca se va lasa cu multe inimi frante in randul sutelor de fane ale trupei. Sper ca baietii nu vor rata momentul de a se imbraca in iepurasi cu ocazia Pastelui. Stay Electric! Stay Santa Claus!
Nu stiu daca ati realizat pana acum, dar Whitesnake nu avea o piesa intitulata All For Love. De la Good To Be Bad are si asa ceva. Cu exceptia albumului Come An' Get It, cuvantul love a aparut in titlurile pieselor de pe fiecare album Whitesnake o data, de doua ori, de trei ori, cum se intampla si pe Good To Be Bad, chiar si de patru ori. Ce combinatii credeti ca a putut sa mai gaseasca David Coverdale de data asta? All For Love, Lay Down Your Love si A Fool In Love. Combinatia fool si love parca a mai fost. Nu conteaza. O alta chestie inedita pe Good To Be Bad este prezenta cuvantului need de doua ori, in All I Want All I Need si Got What You Need. Til The End of Time ne poate duce cu gandul la Till The Day I Die, de pe acelasi Come An' Get It. Dupa cum puteti observa, titlurile pieselor suna atat de cunoscut, atat de Whitesnake. Dupa cum era de asteptat, Good To Be Bad a aparut cu o luna inainte de lansarea oficiala.
Dupa botezul in iubire urmeaza revolutia iubirii. Ce intelege Lenny Kravitz prin revolutia iubirii? Sa il lasam pe el sa explice:
It's just what it sounds like. It's about loving people. You gotta love your brothers and sisters. But before you do that you gotta have self-love.
Albumul a fost precedat de o stire preluata rapid de tabloidele romanesti cu fata la paginile 3, 5 si 7, care ne spunea ca Lenny Kravitz nu ar mai fi facut sex de trei ani. Motivul ar fi ca artistul asteapta persoana potrivita, sufletul pereche si momentul potrivit pentru a-si exprima afectiunea si in alt plan. Nu se stie daca acel moment a sosit pana la lansarea albumului It Is Time For A Love Revolution, dar se pare ca toate instinctele carnale au fost incatusate pentru a da substanta noului album si manifestului care il insoteste. Nu e de mirare ca primul videoclip a fost I'll Be Waiting. Al doilea este Love Love Love, iar cercul iubirii nu poate fi inchis decat de Will You Marry Me. Cum nu il vad capabil pe Lenny Kravitz, un artist obisnuit doar cu mizele mari, sa compuna muzica pentru divort, cred ca Will You Mary Me reprezinta ultima veriga din discursul muzical al etapelor dintr-o relatie de iubire. Sitalce, un mare amator al muzicii cu mesaj adanc si subliminal si un sustinator al ideii ca tot ce este spiritual se poate reprezenta sub forma oului, considera ca Will You Marry Me poate fi privit atat ca un omega, cat si ca un alfa. Vom trai si vom vedea.
Pe plan muzical, abstinenta a produs si cateva devieri in comportamentul lui Lenny. Un prim efect secundar ar fi intoarcerea spre trecut, trezirea nostalgiilor tineretii si apelul hotarat la insasi esenta muzicii rock spre care a virat: Led Zeppelin. Cei mai suspiciosi il pot acuza de o schema mercantila, avand in vedere succesul concertului Led Zeppelin de anul trecut, dar si de o incercare de a recupera startul ratat in cursa cu The White Stripes, care au facut niste faze Zeppelin de mare efect pe Icky Thump, aducatoare de premii Grammy. Esecul albumului Baptism nu poate fi luat in calcul pentru acest efect secundar, deoarece avem o gramada de Baptism pe It Is Time For A Love Revolution, iar Baptism, ca si Lenny de altfel, nu pot fi considerati bastarzi ai lui Lenny Kravitz. Daca ascultati cu atentie albumul, o sa aveti impresia ca il auziti si pe Anthony Kiedis, si acesta fapt ar fi al doilea efect secundar. E tot Lenny si nu are nicio legatura cu funk-ul mereu prezent in muzica lui. Nici macar cu premiile Grammy castigate de Stadium Arcadium. Al treilea efect secundar nu mi-l mai amintesc.
Puteti sa-l acuzati de orice pe Lenny Kravitz, mai putin de inconsecventa. Artistul are niste principii si considera ca exista treburi pe care omul trebuie sa le faca singur. Nu, nu e vorba de self-love, punct esential in programul revolutiei, ci chiar de muzica. Mai precis, Lenny canta la toate instrumentele, dupa cum foarte bine se poate observa in videoclipul I'll Be Waiting.
Conform declaratiilor sale, nimeni nu poate reproduce mai bine decat el muzica pe care o aude in cap. Si se pare ca auzea muzica atat in momentele in care se intalnea cu fotomodele, cat si in momentele in care cauta femeia careia sa ii adreseze intrebarea Will You Marry Me. Toate treaba asta se intampla in conditiile in care Lenny are niste instrumentisti valorosi, care pot canta chiar mai bine decat el la instrumentele la care presteaza. Dar, cum spuneam mai sus, Lenny e consecvent principiilor sale, mai ales ca se prezinta peste tot ca artist solo.
Albumul It Is Time For A Love Revolution incepe in forta chiar cu manifestul Love Revolution. Mai avem un Led Zeppelin, Bring It On, dupa care o da in diverse, funk, blues, soul, Zeppelin. La balade am remarcat I'll Be Waiting, excelenta I Love The Rain si comemorativa A Long And Sad Goodbye. Dupa invitatia la dans Dancin' Till Down m-am plictisit teribil. Spre final, Lenny Kravitz si-a dat seama, la fel ca Paul Slayer, ca protestul a devenit trendy si ii da o palma lui Bush in Back In Vietnam, vorbind de razboiul din Irak, desi, dupa cum a declarat, e convins de inutilitatea demersului sau. Nu pot sa nu constat ca spre final intreaga teorie dezvoltata cu migala de artist incepe sa scartaie. Trebuie sa ne iubim pe noi insine, fratele, sora, aproapele, pe toata lumea, mai putin pe Bush. Love Love Love!
Parerea generala este ca pentru a canta folk ai nevoie de doua lucruri: chitara acustica si mesaj. Vocea e un element secundar. Dupa ce a constatat ca toata viata s-a fotografiat cu chitara in mana, dupa ce si-a dat seama ca nici de mesaj nu duce lipsa, Tom Morello si-a incercat norocul si in acest domeniu, pe care l-a vazut doar ca un suport pentru discursul sau politic. Motivul pentru care The Nightwatchman nu a ajuns nici macar la 10% din faima numelui Tom Morello a fost chiar vocea, mai precis lipsa ei. One Man Revolution, cu trei cantece bune, patru slabe si sase execrabile, a stricat intr-atat imaginea folkului american pe 2007 incat era nevoie de un album venit de la greii genului, bine gandit din punct de vedere muzical si conceptual. Cel care a facut acest lucru a fost Steve Earle, fostul nou Bruce Springsteen. Washington Square Serenade e un abum de folk, rock, country si blues, despre New York. Pana acum, niciun album de-al lui Steve Earle nu a fost apolitic. Nu putea sa produca o schimbare la 53 de ani. Pe langa cantecele despre iubire, printre care si unul cu nevasta-sa, Allison Moorer, de care nu a scapat nici aici, artistul si-a construit un discurs coerent, pe care il puteti intelege foarte usor ascultand albumul. Daca va spun ca are un album intitulat Jerusalem, ca piesa The Revolution Starts Now a fost folosita la promovarea documentarului lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11, si ca l-a sustinut pe John Kerry in campania electorala din 2004, va puteti face o idee clara despre Steve Earle. Despre Washington Square Serenade si ideea centrala a New York-ului care domina intregul album, Steve Earle a facut si cateva declaratii suplimentare, pentru a limpezi lucrurile:
If you feel like you don't know what America is all about right now, and you want to reorient yourself to what America should be about, it's a really good time to come to New York City. I needed really badly at this point in my life to see a mixed-race, same-sex couple holding hands in my own neighborhood. It makes me feel safer. I've been pretty heartbroken about the way things have gone politically in this country the last few years, and I seriously considered moving someplace else. Then I figured out that I didn't have to leave the country. All I had to do was come to New York.
Va recomand sa ascultati integral Washington Square Serenade. Daca va indispune mesajul, daca va deranjeaza beaturile, daca va supara duetul cu nevasta-sa, daca aveti vreo alta nemultumire legata de acest album, Steve Earle are un mesaj pentru voi: Whatever. I'm always gonna piss some people off, but most of the people I piss off are the ones I want to. Daca vreti cateva porti de intrare in Washington Square Serenade, incercati Tennessee Blues, Jericho Road, Steve's Hammer (for Pete) sau excelentul cover Tom Waits, Way Down In The Hole.
.jpg)
