Viitorul album al trupei Testament, The Formation of Damnation, scurs incomplet pe net, a devenit subiect de cleveteala si etalare a competentelor la toate colturile la care metalistii sparg semnite, in principal pe forumurile cu multi utilizatori, dar si pe cele populate de utilizatori celebri ca yahoo bot si google bot. Motivul principal pentru aceasta tocire a tastarurii si impingere la subsol a subiectelor cu adevarat importante, ca ingrijirea parului, adoptia de caini si pisici si cautarea de bocanci, ar fi asamblarea unei formule Testament suflata cu aur. Desi stiam ca albumele cu adevarat mari nu au parte de discutii stufoase pe forumuri, m-am hotarat sa acord o sansa acestui The Formation of Damnation, fara niciun fel de intentii demolatoare. The Formation of Damnation vorbeste despre drama unor oameni din formula suflata cu aur a trupei Testament care si-au vazut scrise gresit prenumele si numele in pasapoartele eliberate la inceputul anilor '90, adica Chuck Billy, Eric Peterson, Alex Skolnick si Greg Christian in loc de James Hetfield, Kirk Hammett, Jason Newsted si, ca raportul sa fie de patru la patru, Lars Ulrich. De ce era nevoie in anul 2008 de o reintoarcere la un gen pe care Metallica si grunge-ul l-au ucis inca din 1991? Pentru ca daca odata ai fost mic si apoi ai devenit microscopic incarcand sa joci cat de cat in hora, trebuie neaparat sa te intorci la perioada in care ai fost mic, daca nu ai capacitatea sau curajul de a identifica noi modalitati de dezvoltare. Aceasta este definita albumului comercial in metal, oricat de true cult ar fi. In locul acestui album as recomanda, fara nicio retinere, ultimul album DevilDriver, The Last Kind Words, sau, pentru cei sensibili la termenul core, ultimul album Slayer, Christ Illusion, a carui recenzie, scrisa de mine, o puteti citi aici. Singurul de care imi pare rau este Alex Skolnick, pentru ca ceilalti si asa nu au facut mare lucru la viata lor. In cronica facuta de Aron Biro Festivalului Artmania 2007, apare un episod interesant in care Vincent Cavanagh de la Anathema, intrebat daca ar mai scoate un album death/doom in spiritul politicii de recuperare back to the roots practicata de colegii Paradise Lost si My Dying Bride, a raspuns scurt si la obiect: I don’t wanna feel stupid again. Se pare ca unii vor.
3 comments:
Salut, Dave, chiar daca nu sunt la obiect, vreau sa te intreb daca ai vreo parere despre ultimul album Tiamat (si despre Tiamat in general). In speranta unui raspuns impaciuitor de la tine si a unor explicatii binefondate, iti doresc succese nebanuite si te asigur de inalta mea consideratie.
Stiu ca ai cerut raspuns de la Dave, dar imi permit sa imi dau si eu cu parerea, aducand pe langa acestea si cateva argumente referitoare la Testament.
N-am ascultat ultimul album dar Testament e o trupa mare. Indiferent de ce crede autorul acestui blog, pentru care valoarea se masoara in numarul vanzarilor, Chuck Billy and co au scris istorie - si o spun din perspectiva unui muzician.
In ceea ce priveste Tiamat, incepand cu "A Deeper Kind of Slumber", trupa asta a intrat intr-o trista faza de descompunere. Albume din ce in ce mai comerciale, proaste si saturate de clisee - daca se pot reuni toate astea la un loc - pana la "skeleton skeletron", asa-zisul back to the roots, mai prost decat orice altceva au scos baietii inainte. Si spun asta in conditiile in care "Clouds" si "Wildhoney" au fost albume care m-au marcat definitiv. Am vazut Tiamat si live si lucrurile au devenit clare: oamenii au avut un moment de inspiratie in care au cantat bine si in tonul epocii. Acum sunt o trupa care scoate albume de trei lei - fie ca sunt "avangardiste", fie ca sunt "back to the roots" - iar in concert canta chiar mai prost decat in studio.
Am ascultat tot albumu. Si fara sa intru in vekile clisee de apreciere, asa, gen Petre Magdin, spun doar atat: e un album mare. Asa cum a fost anu trecut Blackening. Merita toata atentia. Respect!
Post a Comment