Slayer - World Painted Blood

Dupa ce aproape doua decenii s-au zbatut in mediocritate si au supravietuit muzical in umbra produselor lansate in deceniul al noualea, cei de la Slayer s-au mobilizat si au scos World Painted Blood, albumul care ar fi trebuit sa ii urmeze clasicului Seasons in the Abyss. Dupa cum stiti, am fost un mare contestatar al tacticii back to the roots. Nu stiu cat de onest e demersul celor de la Slayer, insa un lucru e sigur: Tom Araya, Jeff Hanneman, Kerry King si Dave Lombardo au demonstrat ca au suflul necesar, chiar daca poate fi ultimul, pentru a pune in aplicare aceasta tactica. Din minutul 00:01 pana in minutul 39:46, World Painted Blood este o demonstratie de thrash metal de cea mai buna calitate, fara piese interminabile, fara sequel-uri, fara haine noi pentru hituri vechi, fara chichite care sa ia ochii fanilor. Pana si coperta, unul dintre elementele de prima importanta pentru Slayer-ul muribund, trece in plan secund, pentru a face loc muzicii. E greu de descris in cuvinte ce se petrece pe World Painted Blood. Nici nu imi propun acest lucru. Tot ce pot sa spun e ca mai bine de jumatate din piese ar putea intra pe oricare din marile albume Slayer din anii de glorie. Fara indoiala, e o performanta pe care nici o alta trupa din Big Four nu a putut sa o realizeze pana acum si sunt slabe sanse sa o faca in viitor. Imi aduc aminte ca Tom Araya a spus ca un disc de platina este ultimul lucru pe care si l-ar dori. Cei de la Slayer nu au vandut la fel de mult ca altii, poate ar fi meritat sa vanda mai multe exemplare din albumele lor, dar se pot mandri cu ceea ce s-au mandrit intotdeauna: ca au onoarea nepatata. A, da, acum si cu World Painted Blood.

De ascultat: Hate Worldwide, Public Display of Dismemberment, Psychopathy Red.

Mihnea Blidariu si cei ce nu vor fi

Mihnea Blidariu e una din mainile trupei Luna Amara. Probabil mana dreapta, pentru ca mana stanga o foloseste la scris cronici pentru Best Music, dar si texte considerate poezii de cenaclul pseudoliterar in sevraj, condus de Vakulovski. Pe plan muzical, realizarile lui Mihnea Blidariu si ale trupei Luna Amara cuprind doua piese, Ego nr. 4 si Gri Dorian, si invitatii la sex oral adresate fostului premier si actualului blogger Adrian Nastase. Parerea generala e ca, in lipsa tendintelor dictatoriale incipiente ale bloggerului Nastase, trupa Luna Amara se zbatea si acum in anonimat, sfasiata intre grunge si punk, in cautarea altor destinatari pentru invitatiile mai sus mentionate. Insa sprijinul politic primit in perioada tulbure a anihilat mesajul direct al acestor lautari ai protestului.
Intentia mea nu este de a intra in detalii despre calitatile muzicale ale chitaristului de riff Mihnea Blidariu sau ale vocalistului care se simte mai bine in Altar, nici de a discuta despre ce a facut si ce va mai face trupa fara viitor Luna Amara. In ultimul timp, mult mai deranjanta este activitatea de cronicar muzical a omului partizanatelor de tot felul. Pe langa cateva aprecieri de bun simt, Mihnea Blidariu face greseala de a se considera atoatestiutor, dandu-si cu parerea despre diversi artisti sau trupe, de la Annie Lennox la Type O Negative sau de la 50 Cent la Dave Gahan. Preocupat in principal de aspectul cantitativ al scrierii, atat in ceea ce priveste numarul albumelor recenzate, cat si in ceea ce priveste textul propriu-zis, Mihnea a adoptat metoda facila de a povesti ce se intampla pe album, luand fiecare piesa, asemeni unui copil de scoala primara, care, pus in fata unui comentariu literar al unei opere, iti va povesti actiunea. Mult mai grav e ca are idei preconcepute despre muzica in general si despre rock in particular. Toti rockerii trebuie sa fie lautari ai protestului, asemeni lui, si sa isi expuna latura agresiva, cum face el in Luna Amara. Piesele party-rock sunt hilare, iar baladele ar trebui abolite. Inca suferind de imboldul teribilismului adolescentin, cronicarul de mana stanga recita cateva dintre cliseele fundamentaliste ale metalistilor beti, rasturnati prin santuri, pe care ii combate ori de cate ori are ocazia, dar din a caror viziune muzicala ingusta se adapa constant. Cronicarul Mihnea Blidariu a devenit la fel de previzibil ca poetul Mihnea Blidariu, incat cronicile lui la trupele rock pot fi generate automat in urma contabilizarii numarului baladelor.
Lucrurile se schimba cand vine vorba de muzica romaneasca. Aici grila de apreciere se bazeaza pe trei criterii: trupe prietene (Kumm, Travka, Altar), trupe care trebuie sapate (Iris, Proconsul) si alte trupe (Firma, Vita de Vie). De departe cea mai slaba recenzie care il descalifica total pe marele protestatar cu carte de munca e cronica facuta ultimului album Iris, Cei ce vor fi. Oricine altcineva avea dreptul sa scrie despre Iris mai putin Mihnea Blidariu. In cronica perfida la Cei ce vor fi e vorba mai putin de muzica si mai mult de subminarea unor pozitii, de un ghiont discret aplicat unui batran cu baston. Probabil nefericirea de a canta cele doua hituri in fata catorva sute de persoane, de cativa ani buni, il face pe reputatul muzicant sa isi doreasca o pozitie mult mai buna in muzica romaneasca, fara a avea insa o baza reala pentru aceasta. Constatarea din finalul cronicii reprezinta o mostra de umor, singurul lucru pentru care Mihnea Blidariu trebuie apreciat:

Inchei cu speranta ca „Cei ce vor fi” se refera, in primul rand, la Trooper, invitati si ei pe album, si la generatiile de muzicieni ce vin din urma...

In final, va invit la un exercitiu simplu de statistica: dati un click pe acest link si numarati de cate ori isi incepe Mihnea Blidariu cronicile cu "iata".

Maimute moarte

Dupa ce anul trecut am aflat in premiera ca John de la Trooper este mai bun decat tobarul de la Obituary, din vorbele pline de obiectivitate ale colegului sau de trupa, Balaurul, anul acesta am primit confirmarea ca toti tobarii trupelor de death metal sunt niste afoni. Cei care si-au dat cu parerea sunt adevaratii specialisti ai metalului romanesc, Urmuz, zis si Marius Popeanga de la Avatar, si Andy, zis si Andy de la Taine, oameni cu un nivel inalt de cunostinte tehnice, dar cam impiedicati la practica, adica la imitat. Despre Urmuz am mai vorbit, nu are rost sa ii luam in seama parerile "adevarate" din cauza coditelor impletite care ii conturba capacitatea de discernamant.
Dupa multi ani de rezistenta muzicala prin impostura, Andy de la Taine si-a dat arama pe fata si ne-a relevat adevarata sa natura de om mic, dupa ce profilul sau de muzicant mic se distingea printre sonoritatile Death ale muzicii pe care o compunea, pardon, o copia. Ce reprezinta Taine pentru metalul romanesc daca nu efortul disperat de a extrage putina faima din valul de lacrimi Chuck Shuldiner, care intuneca judecata lucida si ridica hiperbola la rangul de ultima pupatura morala data mortului? Ghidat de principiul "dai in mine, dai in fabrici si uzine", postulatul unor generatii intregi de lichele cu pareri, Andy s-a asezat muzical in spatele unui cadavru cu o bogata mostenire sentimentala pentru a deveni obiect de adoratie la scara mai mica pentru cei care cred ca metalul romanesc poate fi o parte integranta a metalului universal, fie si prin opere de maimutareala muzicala. Cand Andy spune "tobaru de la CC a fost dezastruos! nu stiu din ce motive. si nici nu ma intereseaza. gasesti pana si in Ro oricand tobari mult mai buni decat asta", mesajul este foarte clar. "Suntem buni, aproape la fel de buni ca ei, poate chiar mai buni, dar nu ne vede nimeni." La asemenea sageti aruncate din arcul frustrarii, cu dezinvoltura unui om care mizeaza pe autoritatea sa de plagiator si intangibilitatea defunctului sau maestru, nu pot sa reactionez decat printr-o intrebare fireasca, izvorata din curiozitati evolutioniste: atunci de ce aratati ca niste maimute si astia arata ca niste oameni?