1. Manic Street Preachers - The Ultra Vivid Lament
2. Soen - Imperial
3. Converge - Bloodmoon: I
4. Minor Majority - The Universe Would Have to Adjust
5. Steven Wilson - The Future Bites
6. Lana Del Rey - Chemtrails over the Country Club & Blue Banisters
7. Iron Maiden - Senjutsu
8. Dream Theater - A View from the Top of the World
9. Frank Carter and the Rattlesnakes - Sticky
10. Every Time I Die - Radical
11. Leprous - Aphelion
12. Gojira - Fortitude
13. Lake of Tears - Ominous
14. Alice Cooper - Detroit Stories
15. Moonspell - Hermitage
16. Billy Idol - The Roadside
17. Deine Lakaien - Dual & Dual +
18. Esoctrilihum - Dy'th Requiem for the Serpent Telepath
19. Biffy Clyro - The Myth of the Happily Ever After
20. Limp Bizkit - Still Sucks
4. Minor Majority - The Universe Would Have to Adjust
5. Steven Wilson - The Future Bites
6. Lana Del Rey - Chemtrails over the Country Club & Blue Banisters
7. Iron Maiden - Senjutsu
8. Dream Theater - A View from the Top of the World
9. Frank Carter and the Rattlesnakes - Sticky
10. Every Time I Die - Radical
11. Leprous - Aphelion
12. Gojira - Fortitude
13. Lake of Tears - Ominous
14. Alice Cooper - Detroit Stories
15. Moonspell - Hermitage
16. Billy Idol - The Roadside
17. Deine Lakaien - Dual & Dual +
18. Esoctrilihum - Dy'th Requiem for the Serpent Telepath
19. Biffy Clyro - The Myth of the Happily Ever After
20. Limp Bizkit - Still Sucks
2021 a fost un an diferit de
celelalte. Nu am downloadat nici macar un album. Cred ca am ascultat mai multa
muzica pe CD decat pe streaming. Pe final de an, am renuntat la abonamentul de
la Spotify de cand am aflat ca 10% din abonamentul Tidal HiFi Plus merge direct
la artistul pe care il ascult cel mai mult. Suma nu e cine stie ce, dar ideea
mi s-a parut interesanta, mai ales ca sunt mereu cu ochii pe statistica lor si
pot sa stabilesc exact in ce parte sa mearga banii. La fel ca anul trecut, in top nu sunt neaparat cele mai bune albume ale anului, ci cele pe care le-am ascultat cel mai mult. Pana la urma, poate asta conteaza. Timpul poate sterge mult sau chiar tot. Si pentru ca timpul sa nu stearga chiar tot, spre deosebire de alti ani, la momentul la care scriu topul, am cumparat 14 albume si unul e pe drum. Restul cand am timp sau cand le gasesc. Sunt sigur ca am ratat multe albume, pe altele poate nu le-am ascultat prea bine, dar, pana la urma, e doar o situatie de moment, nu e nimic batut in cuie.
"I'm not going to pretend that we're reinventing the wheel in terms of modernity”, spunea Nicky Wire despre The Ultra Vivid Lament. Ultimul album Manic Street Preachers are unsprezece piese, intre care un duet cu Mark Lanegan, proaspat mutat in Irlanda si salvat de sistemul de sanatate european dupa ce a trecut pe la terapie intensiva, si inca unul mult mai inspirat cu Julia Cumming, The Secret He Had Missed, poate cea mai buna colaborare cu o voce feminina de la Little Baby Nothing. Mie imi place la fel de mult si discul bonus de pe varianta deluxe, care contine varaintele demo ale unor piese. Descrierea perfecta a albumului vine de la The Quietus: "What the Manics have to offer is ultimately their own confusion. But that might be the only honest response to bewildering times. The Ultra Vivid Lament is an album which doesn't always know what it's saying. But it's saying it with an uncommon beauty".
Imperial, ultimul album Soen, pare construit exclusiv in jurul vocii lui Joel Ekelöf. L-am ascultat de zeci de ori si cu greu pot sa disting instrumentalele pieselor in absenta vocii. E un album pe care il pot canta cap-coada, performanta greu de atins de la disparitia casetelor piratate.
”After 30 years together, the hardcore dynamos hit a nadir. Their collaborative album with Chelsea Wolfe and Stephen Brodsky is exhausting and predictable, a ceaseless barrage of the banal.” Asta zice Pitchfork. Adevarul e ca nimic nu poate fi atat de impredictibil ca Radiohead, dar textul de mai sus nu e despre orice alt album scos de Converge dupa Jane Doe, ci chiar despre Bloodmoon: I. Mie parca imi vine sa zic ce zice Kerrang: ”Does Bloodmoon: I sound much like Converge? Only occasionally. Could it be their best album to date nevertheless? Quite possibly.”
Steven Wilson a pus in practica
pasiunea sa pentru synth-pop pe The Future Bites, un album la care am remarcat,
pe langa muzica, si produsul fizic in sine, poate cea mai buna prezentare a
anului, care era sa ma transforme in personajul din Personal Shopper. Desigur,
nu imi permiteam varianta de 10.000 euro, dar as fi cumparat si versiunea
deluxe, care are inca doua CD-uri, insa nu am gasit-o la magazinele de la care
cumpar muzica in mod regulat, nici macar la comanda.
Dream Theater au ales bine single-urile inainte de aparitia albumului si au ajuns in top. Daca The Alien, Invisible Monster si Awaken the Master nu va conving, inseamna ca Dream Theater nu v-au convins niciodata de nimic.
Senjutsu mi-a placut in noaptea in care a aparut. Apoi am uitat de el. Nu are omul toata ziua 80 de minute disponibile pentru Iron Maiden. Acum vreo luna am prins varianta tip carte la un pret bun, am cumparat albumul, l-am ascultat si a crescut, mai ales discul al doilea, unde Harris a vrut sa ne demonstreze ca poate incheia un album mult mai bine decat a facut-o Dickinson cu Empire of the Clouds pe The Book of Souls. Eu spun ca i-a iesit, Death of the Celts, The Parchment si Hell on Earth sunt superbe.
Frank Carter s-a intors la punk si a demonstrat inca o data ca Gallows fara el nu mai exista. Billy Idol a scos una din piesele anului, Bitter Taste. Gojira putea mai mult, desi e bine si asa. Biffy Clyro a fost impins in top de topurile altora. La 73 de ani, Alice Cooper e inca relevant. Si nu doar pentru mine, ci si pentru Classic Rock, adica tot batranei ca mine.
Limp Bizkit! Totul a inceput cu look-ul lui Fred Durst. Apoi, prin noiembrie, am vazut intr-un top piesa Dad Vibes. ”Ce gluma o mai fi si asta?” m-am intrebat. Am pus Dad Vibes si urmatorul lucru pe care il stiu e ca am ajuns la finalul albumului si mi-a venit sa il reascult. Nu am mai ascultat integral un album Limp Bikzit de la Chocolate Starfish. Daca mi-ar fi zis cineva ca Still Sucks va fi in topul meu, as fi avut aceeasi reactie ca la Dad Vibes: ce gluma o mai fi si asta?
Albumul romanesc al anului: Negura Bunget - Zau. Cred ca e singurul lor album la care nu as putea sa spun ca in anumite momente ar fi putut sa faca altfel, sa nu rupa ritmul sau sa continue mai mult o anumita idee (poate de asta nu am reusit sa ascult integral ultimul Dordeduh).
Ca mentiune la muzica romaneasca: Methadone Skies - Retrofuture Caveman.
7 comments:
Oh, au scos Converge album. N-am stiut. Trebuie sa-l ascult si eu.
In rest, ce top surprinzator. Mie mi-a placut mult Har. Negura Bunget nu am ascultat. (de fapt ar trebui sa ascult toata trilogia) De la Dream Theater mi-a bagat si mie in playlist ceva piese, fara sa stiu ce e. Suna bine, dar nu cat sa ma faca sa ascult albumul, avand in vedere ca Dream Theater ma plictiseste. (In schimb am ascultat altceva cu Petrucci si Portnoy care nu m-a plictisit, haha.)
Dar sa trecem la cea mai mare surpriza, Iron Maiden. Eram entuziasmat de albumul asta, pentru ca dupa lupta cu cancerul Bruce suna excelent live. Senjutsu, insa, suna execrabil. Nu stiu daca pe CD o fi altfel, sau cu cine stie ce boxe, setari. De multe ori mi se pare ca e acoperit de restul instrumentelor. Am mai ascultat aleator piesa titlu si doar ma irita, cu doua voci (daca nu mai ulte) suprapuse, pe o melodie anosta. Chiar ma gandeam la un moment dat, ca nu exista vreo piesa mai remarcabila gen Empire of the Clouds, When the Wild Wind Blows sau The Legacy (desi pe albumul ala cam toate piesele sunt remarcabile). Parca toate suna la fel, nu ai vreun Tears of a Clown sau macar un Coming Home.
Problema e că reduci totul la Bruce Dickinson, exact cum face și el în cartea lui. Pentru noi, ăștia mai bătrâni, cele mai bune albume sunt cu Di'Anno. Eu dorm cu un tablou cu Killers deasupra capului și ascult chiar și albumele cu Blaze (care nu sunt cele mai slabe albume Maiden). Senjutsu demonstrează, inca o dată, că Maiden e Harris. Dickinson e neinspirat pe voce in multe momente (spre deosebire de LaBrie, de exemplu, care e senzațional pe ultimul album), dar sunt și un fel de hituri pe album: The Writing on the Wall, Darkest Hour sau Death of the Celts, de care e incantat și Balaurul. Am văzut că până și Hefe are Senjutsu în top, deci nu cred că am greșit cu ceva. Albumul trebuie ascultat cu atenție, cu răbdare, fără să aștepti hituri. E o alta abordare, mult mai matura și se încadrează bine in tot conceptul. Eu zic că e cel mai inchegat album Maiden din a doua perioadă a lui Dickinson. Pe restul sunt hituri și apoi căderi inexplicabile. Și știi că pe cât îmi displace Dickinson că om, pe atât de mult îmi plac albumele lui solo. In paralel cu Senjutsu am ascultat The Chemical Wedding. Acolo pot zice că Dickinson suna excelent.
Eu credeam că cea mai mare surpriza o să fie Limp Bizkit.
Cum arată topul tău?
Zilele astea o sa public si eu. Iti dai seama ca e total diferit de topul tau. :)
Surpriza e ca au scos albumul asta pe neasteptate, nu ca e in top. Nici eu nu mai ascultasem de la Chocolate Starfish, pana acum ceva ani cand i-am vazut live. Atunci am reascultat toata discografia. Gold Cobra mi-a placut, are multe piese misto. The Unquestionable Truth e interesant, aduce mai mult a Rage Against The Machine decat a Limp Bizkit.
Nu cred ca reduc la Bruce. Dar daca suna prost, degeaba suna restul bine. Nu cred ca e vorba de hituri. Ce am zis eu clar nu sunt hituri. Dar sunt piese care pentru cineva or sa ramana in minte, chiar daca nu pentru marea majoritate. Probabil si The Final Frontier aparea prin topuri. Pentru mine, din perioada a doua cu Dickinson A Matter of Life and Death e albumul de capatai. De acord cu The Chemical Wedding si albumele solo.
De Mastodon nimic de zis?
"Daca suna prost, degeaba sună restul bine" e reducere la Dickinson. Cam pe toate siteurile serioase apare Senjutsu în top, in unele chiar pe 1. Am reascultat ieri albumul și îmi mențin părerea. Mie îmi place și The Final Frontier. Piesa de titlu, Coming Home, Starblind, ce piese! E posibil să ai dreptate cu A Matter of Life and Death din perspectiva hiturilor, deși cea mai tare piesa Maiden din a doua perioadă Dickinson e Paschendale.
Mastodon nu am prea ascultat. Culmea, nu am avut nicio treabă cu un album dublu Iron Maiden, pe care l-am ascultat de zeci de ori, dar nu mi-am făcut timp să ascult Mastodon. Probabil o sa mi-l cumpăr dacă îl găsesc la un preț bun sau pe raft la Cărturești și atunci pot să îl analizez mai bine. Să nu îmi zici că e la tine în top că acum mă pun și îl ascult.
Nu e printre albumele favorite, dar sună bine. Cam prea lung, într-adevăr. Ăsta nu era prin "topurile serioase"? Că din ce am văzut a fost bine primit.
Nu știu ce top serios ar pune Senjutsu pe 1. Pot înțelege să îi placă cuiva, dar chiar pe 1... Prietenii mei de la Angry Metal Guy l-au cam trecut la dezamăgirile anului. Și mie mi-a plăcut The Final Frontier.
Apropo de Maiden, mi-am amintit, că am văzut la Coiotu, au scos album și Blaze și Smith (cu Kotzen). Primul sună destul de bine, dar tinde spre ridicol. Al doilea e beton, dar aveam chestii mai bune de ascultat în perioada aia.
Era și Mastodon prin topuri, dar asta nu m-a convins să îi dau o șansă pe streaming.
Iron Maiden e pe locul 1 in Rolling Stone și Consequence, probabil și prin alte locuri. Angry Metal Guy e prea de nișă și uneori se pun împotriva valului doar de dragul de a atrage cititori.
Am ascultat Smith & Kotzen, e bun albumul. Blaze solo nu am ascultat, însă am ascultat de multe ori Virtual XI. Mare album.
In ultimele zile a crescut Biffy Clyro, daca făceam azi topul, era în primele zece.
Sunt de nișă, dar cei care l-au trecut la dezamăgiri sunt chiar fani Maiden.
Am ascultat vreo două piese pe care le-au scos ca single (sau poate erau chiar de pe albumul de anul trecut, nici nu-s sigur), dar nu m-au fascinat așa că nu am urmărit când au scos albumul. O să-l ascult, dar probabil nu se ridică la așteptările pe care le am după ce am descoperit Only Revolutions.
Post a Comment