Thursday, July 21, 2011

Hats off to the man on top of the world


In zilele de 10 si 11 iulie am fost la Exit, un festival care se desfasoara la Novi Sad, in tara vecina si prietena Serbia, la aproximativ 170 de km de resedinta mea. Capul de afis al acestui festival, cel putin pentru mine, a fost Grinderman. Au mai cantat niste nume cu rezonanta pentru hipsteri in alte zile, dar nu m-am obosit sa ajung sa le vad. Din pacate, in ziua concertului Grinderman nu am scapat si, pentru ca am vrut sa stau in primele randuri, a trebuit sa suport urmatoarele trupe:

E-Play, o trupa mediocra de rock alternativ din Serbia, formata dintr-o chitarista blonda care nu se prea integra in peisaj, o bassista bruneta, cu conditie fizica precara, un chitarist energic, dedicat cu trupul muzicii, si un baterist despre care nu va pot spune mare lucru; Big Audio Dynamite sau BAD, despre care am aflat la fata locului ca e trupa de dance (ma rog, alternative rock si alternative dance pentru altii) a lui Mick Jones, fost in The Clash, un batranel venerabil si plin de stil, care ne-a descretit fruntile pline de sudoare pret de o ora; Disciplin A Kitschme, boom-boom, yeah-yeah si versuri repetate, adica tot un fel de dance cu pretentii de noise si rock, o trupa din Serbia, dirijata de un individ masiv si cam tuciuriu, pe nume Dusan, evident; Portishead, o muzica potrivita pentru spatii inchise, cu ceva instrumentisti interesanti in spate, dar cu o vocalista insuportabila, o adevarata personificare a imposturii, al carei obiectiv in timpul concertului parea sa fie atingerea urechilor cu umerii, daca ar fi sa ma iau dupa pozitia nefireasca a corpului ei.

Dupa aceste cinci ore de chin, cineva din spate a dat semnalul trezirii cu Kick those white mice and black dogs out / Kick those white mice and baboons out / Kick those baboons and other motherfuckers out / And get it on. Au inceput miscari puternice pe scena, s-a intins covorul rosu si dupa 25 de minute au aparut Nick Cave, Warren Ellis, Martyn Casey si Jim Sclavunos. Mickey Mouse And The Goodbye Man a fost primul indiciu ca voi asista la ceva grandios in noaptea de 10 spre 11 iulie. Asteptarile mele au fost surclasate de prestatia lui Nick Cave & Co. In timpul celei de-a doua piese, Worm Tamer, una din preferatele mele, Nick Cave si-a aruncat chitara, a trantit stativul microfonului si a venit in mijlocul publicului, fix deasupra mea, sa cantam I guess that I've loved you for too long. (Acesta ar fi momentul. A doua mana care atinge mana dreapta e mana mea.)



Momentele de interactiune ale artistului cu oamenii din primele randuri s-au repetat de cinci ori. Acestea au fost cele mai grele momente ale concertului pentru mine, din punct de vedere fizic, pentru ca toti oamenii se impingeau in fata sa il atinga pe Nick Cave. Dupa Worm Tamer l-am pierdut pe Sitalce. Cine il cunoaste pe Sitalce stie ca e un om fragil, cu o inaltime de 1,66 m si o greutate de 42 de kg, pentru care il invidiaza multe femei. Am crezut ca s-a retras mai in spate si a gasit un loc potrivit pentru a savura un concert care nu il prea interesa. Intre timp, lucrurile pe scena au inceput sa devina tot mai rock: Nick Cave l-a imbrancit pe cateva ori pe Warren Ellis, a dat de pamant cu o mare parte dintre lucrurile din jurul lui, pentru a le da de lucru oamenilor din stafful sau, a baut vin alb, a scuipat si s-a manifestat in cel mai salbatic mod cu putinta pentru un om de varsta lui, cu alte cuvinte, a trait si a interpretat la intensitate maxima muzica Grinderman. Sau cum spunea Artan la un concert: seriozitate, abnegatie si profesionalism. Poporul masculin a vibrat puternic pe No Pussy Blues, semn ca toata lumea a trait frustrarile despre care face vorbire piesa, moseala a fost in toi si unda de soc aferenta ne-a afectat serios, din nou, pe cei din primele randuri. Pe langa cele trei piese mentionate mai sus, cei de la Grinderman au mai cantat Get It On, Heathen Child, Evil, When My Baby Comes, Honey Bee (Let’s Fly to Mars), Kitchenette, Bellringer Blues, Grinderman si Love Bomb. Dupa Love Bomb s-a asternut linistea. Locul de la Petrovaradin arata ca dupa o batalie. Gazonul semana cu cel de pe Ghencea din zilele bune si era plin de sticle si pahar din plastic, adica un adevarat dezastru ecologic pentru iubitorii de verde. Din spatele unui grup de oameni a aparut triumfator Sitalce, cu ghiozdanul rupt. „Pe unde ai umblat, omule? Credeam ca esti la masina.” „Nici gand, frate!”, a replicat Sitalce. „Am fost in randul sase sau sapte.” „Cred ca a fost liniste pe acolo.” „Liniste??? Acolo a fost moseala adevarata. Am dat la coate si umeri in jurul meu pana am obosit. Eu sunt bine, ghiozdanul e in stare mai proasta. Experientele din Taine m-au ajutat foarte mult.”

M-am indreptat spre masina obosit si plin de praf dupa sapte ore de stat in picioare, dintre care doua in soare puternic si doua si mai (g)rele cu Portishead, dar eram fericit, pentru ca am simtit ca am asistat la cel mai bun concert din viata mea si pentru ca l-am atins pe Nick Cave. Daca imi sunteti prieteni, ar fi bine sa evitati sa imi intindeti mana cand ma salutati. Scuzati-mi nesimtirea si cuvintele prea mici pentru a descrie un concert atat de mare. Nota 10 pentru Grinderman. E prima si ultima data cand o dau.

In rolurile principale:

Mana mea dreapta, care l-a atins pe Nick Cave:


Sitalce cel Groaznic, eroul de la Petrovaradin, care a tinut piept gloatei sarbesti, iute la manie si degraba varsatoriu de sange nevinovat:


Maria Sa Nick Cave & Grinderman:



O alta cronica gasiti pe Music Rejects.

2 comments:

carmen said...

A iesit bine :)
Desi nu sunt deloc de acord cu ce ai spus despre Portishead si Beth Gibbons, recunosc inca o data ca unele genuri de muzica nu sunt pentru festivaluri si pentru multimi eterogene. O trupa cum e Portishead cu atat mai putin, desi au fost primiti surprinzator de bine de public.
In rest, you nailed in with the title. Cheers!

Carucioare said...

Super!!