Slayer - Christ Illusion

Din prima zi a vietii de metalist am fost invatati sa avem respect fata de Slayer. In mitologia metalistului de pretutindeni, Slayer s-a impus ca ultimul mare bastion in fata comercialului, un nume care a cunoscut succesul, desi nu la cote ametitoare ca altii si care a lasat impresia inflexibilitatii in fata compromisului. Dupa doua albume, “South Of Heaven” si “Seasons In The Abyss”, care prin valoare si vanzari au surclasat clasicul “Reign In Blood” si au dat rezonanta numelui Slayer, a urmat o perioada de agonie de peste 15 ani, in care totul a fost redus la instinctul de supravietuire prin conservare. Fiecare nou produs aparut in perioada aceasta a insemnat o noua dezamagire raportat atat la “Reign In Blood”, cat si la “South Of Heaven” si “Seasons In The Abyss”. O considerare de sine statatoare, in afara contextului Slayer, ar fi impins spre marginalizare si amintire sporadica, cu nuanta comemorativa, acest nume cu greutate in panteonul thrash. Contrar tuturor asteptarilor logice, Slayer a reusit sa ramana in lumina reflectoarelor. Muzica a inceput sa devina haotica si repetitiva, dar indepartata de orice tendinta de accesibilitate pentru publicul larg sau de urmare a unui anumit trend, fara a avea o relevanta de prim rang, fiind umbrita de supralicitarea elementelor cu caracter provocator: titluri de album care evidentiau explicit componenta antireligioasa, cu coperte asezonate corespunzator si cam tot timpul cu mai multe variante sau cate o conotatie nazista ca o cireasa pe tort intr-o mare de blasfemii obligatorii.

Venit dupa o pauza de 5 ani, noul produs, “Christ Illusion”, a fost inregistrat in Los Angeles, avandu-l ca producator pe Josh Abraham. Albumul aduce un nou titlu controversat si o coperta care depaseste cu brio toate standardele in materie de macabru impuse de Slayer. Din punct de vedere muzical, “Christ Illusion” ne prezinta o formatie epuizata, incremenita in “God Hates Us All”, cu mici carpituri din “Reign In Blood” si “Seasons In The Abyss”, incapabila sa mai evolueze in vreun fel, dar gata sa arate noului val ca inca detine secretele agresivitatii debordante, ca ar putea reprezenta un reper valabil si ca influentele trebuie sa vina dintr-un singur sens, nicidecum sa fie reciproce. Prima ascultare readuce senzatia apasatoare de déjà vu: acelasi thrash marca Slayer, cantat din ce in ce mai prost. Noutatea pare sa fie reprezentata de schimbarea titlului albumului, a copertii si de recombinarea cuvintele in jurul acelorasi tematici. Tom Araya striga in stilul bine cunoscut de la un capat la celalalt al albumului, cu scurte momente de respiro, prilej numai bun pentru a fi fructificate prin solouri de chitara sau dueluri intre Kerry King si Jeff Hanneman. Dave Lombardo, revenit dupa multi ani in schema, este in forma maxima si bate in forta, pentru a asigura suportul necesar strigatelor lui Araya. Toate acestea au ca rezultat o agresivitate mata, incorsetata in propriile bariere si o aglomerare, poate obisnuita pentru Slayerul anilor ’80, dar complet inutila pentru perioada actuala, care amplifica considerabil senzatia de haos conceptual. A doua ascultare a albumului evidentiaza in mod special cel putin doua piese, insa identificarea lor exacta este o sarcina destul de dificila. Efortul mai multor ascultari contureaza un bloc de 5 piese care pot primi nota de trecere (“Cult”, “Jihad”, Black Serenade”, “Eyes Of The Insane”, “Flesh Storm”), in timp ce cealalta jumatate de “Christ Illusion” pare constituita din piese rejectate la selectia pentru un album decent Slayer si are rolul de a asigura minutajul necesar unui L.P. Pentru ca Slayer a fost tot timpul o trupa a controverselor prin atacarea unor subiecte sensibile, de pe album nu putea lispi o piesa ca “Jihad”, care prezinta viziunea unui terorist religios si lasa cale deschisa speculatiilor, dupa modelul “Angel of Death

Prin acestea, “Christ Illusion” a intrunit suficiente elemente din sfera diversiunii pentru a capta atentia asupra unui nume din care a mai ramas doar ecoul din perioada de aur. Pentru ca a reusit sa evite capcana accesibilitatii globale prin eludarea aspectului comercial al muzicii, probabil ca multa lume va aprecia verticalitatea acestei trupe, deoarece, in ultimii ani, creativitatea nu a reprezentat o conditie sine qua non pentru un album Slayer.

Nota 6,66/10

P.S. Cronica a aparut pe un site al carui nume nu merita menionat pe acest blog, in toamna anului 2006.