H8 - Nimic nou

H8 a facut parte din grupul de trupe din noul val care a beneficiat de o expunere ceva mai mare decat trupele clasice de metal, concretizata prin aparitii in mas-media, prezente la festivaluri mai importante si intersectari cu nume ale scenei hip-hop, dar si de sincronizarea cu valul nu metalului american, incat a lasat impresia ca poate revolutiona scena romaneasca prin rasturnarea sistemului de valori. Cu toate acestea, H8 nu a reusit sa faca pasul spre mainstream, iar o existenta prea lunga in underground nu este deloc motivanta pentru acest gen de muzica. In aceste conditii, trupa a depus armele dupa un deceniu de activitate, lasand spre descoperire albumul de debut, autoprodus, “Nimic nou”, pentru a da o forma concreta si palpabila activitatii muzicale.
Din punct de vedere al stilului abordat, am putea face o caracterizare din franturi sau o etichetare pretentioasa pentru a eluda singurul rezultat valabil si global, blamatul termen de nu metal. H8 urmeaza reteta cu doi vocali, Butch si Aliosha, care se cam calca pe picior in multe parti, un D.J., care isi face treaba discret, destul de oportun in interventii, fara a fi foarte agasant si un efort mai mare pe partea de chitara, care ii diferentiaza de celelalte trupe de gen din Romania. Tendintele de agresivitate specifice genului, manifestate prin fluxuri sacadate, sunt indulcite mult de melodicitatea chitarilor. Pacatul ornamentarii excesive de dragul complexitatii afecteaza multe piese de pe “Nimic nou” si inlocuieste exprimarea simpla si directa, care era mult mai potrivita in unele cazuri. Sunt cateva piese cu potential pe acest album, care reusesc sa expuna destul de coerent anumite idei, ca “23.10”, “Profil”, “Ochii lor”, “Ce-ti doresti nu poti avea” sau “Viata-i grea da’ trece”, cu un titlu care aminteste de featuring-ul lui Aliosha cu Parazitii din “Categoria grea”, poate cel mai reusit featuring din toata cariera celor de la Parazitii. Featuring-urile obligatorii pentru acest gen nu puteau sa lipseasca de pe “Nimic nou”. Pe langa colegii de “revolutie”, Catalin de la Coma , Sorin de la E.M.I.L. si Nede de la Do Diez, il descoperim prestand “metal” pe celebrul Bitza, un cascador muzical veritabil si mare supravietuitor al ecranului, indiferent ca juca hora pe etno dance, isi smulgea camasa in boy band sau facea pe durul cu prosop in cap pe beaturi de hip hop.
H8 face parte din categoria trupelor cu mesaj, care isi etaleaza fiecare vers ca pe un panseu profund, cu o valoare educativa indiscutabila, rezultat al unor experiente de viata traite, vazute sau imaginate. Protestul energic cu tinta universala, culpabilizarea generala prin ochiul omniscient si inocent, frustrari si angoase izvorate dintr-o empatie adeseori superficiala sunt teme favorite. Vulgaritatea fortata descalifica conceptul liric, doar pentru a urma o anumita reteta si a asigura o bataie mai larga de actiune. Injuratura e un mijloc care trebuie folosit cu masura si adaptat cat mai bine contextului. Fara a privi din perspectiva ascultatorului pudibond si inchistat, caderile brutale in limbajul de cartier in piese ca “Cerc vicios”, “GT3” sau incursiunile josnice printre onomatopeele de scoala primara din “Boanga” (“vaca face mu-mu, ma-ta spune ie-ie”) dau o nota de grobianism, care ramane mai pregnanta decat cele cateva combinatii de versuri mai reusite.
Finalul acestei recenzii ar trebui sa dea un raspuns la o intrebare esentiala: este pacat ca o astfel de trupa a ales sa-si intrerupa activitatea? Eu spun ca e pacat ca au ramas altii.

P.S. Cronica aparuta pe un site al carui nume nu merita mentionat pe acest blog, in toamna anului 2006.