Pinnochio

Se pare ca site-ul glumei muzicale Satanochio a fost hackerit, conform declaratiei purtatorului de cuvant nr. 13, cel mai important creator de kitsch-uri in materie de coperti. Artistul a lasat si un mesaj pentru inteligentii care i-au distrus opera:

Un mesaj pentru inteligentii care nu au avut ce face:
Nu credeam ca se poate ajunge la asa ceva. Dar iata ca nu m-am inselat, sunt multzi care au ceva de impartit cu trupa asta. Multumim pt interes, si ca mi-atzi f u t u t primul site facut integral de mine. Poate nu ar fi rau sa va concentratzi abilitatzile in scopuri pozitive, poate asa atzi reusi ceva.

Eu stiam ca sunt foarte putini cei care au ceva cu gluma asta. Poate doar anumiti organizatori de concerte care trimiteau injuraturi anonime pe Metalfan. Conspiratia impotriva proiectului de mare anvergura muzicala si nu numai mi se pare fantezista si se potriveste exact profilului unor oameni care cred ca doar ei fac ceva pentru a sustine artificial o scena, in timp ce restul lumii o demoleaza.

Savoare flasca

Tot timpul am probleme de identificare pe Metalfan. Mi se pare ca Tzugu si Klawz vor sa fie Sake, ca Cynyc vrea sa fie Dragos P. sau Skydancer, ca Admin vrea sa fie Nebel, sau invers, ma rog, si, in fine, ca John Black ar vrea sa fie Dana Black, sau cu Dana Black, daca luam in calcul cronica la Machine Head. Dar ce se intampla cand Cynyc vrea sa fie Tzugu si Klawz, care, la randul lor, vor sa fie Sake? Sau ce se intampla cand se toarna alcool peste abstinenta si se stinge cu muzica? De exemplu, ca sa scape de aceasta problema, Dana Black scrie doar dupa ce vine de la concerte, iar sotia melc doar dupa ce isi reaminteste ca Do It Yourself este un concept admirabil, chiar si in timpul serviciului, chiar si pe bani. Cynyc era tipul cronicarului "ruginit", rigid si plat, care vroia sa-si etaleze cunostintele muzicale pentru a compensa alte lacune. Satul de sobrietate si vrand sa dea putin in mintea cronicarilor simpatici, cu copii pe genunchi, Cynyc incearca vascularizarea potentialului flasc de creatie apucand pe calea fanteziilor, prin afirmatii echivalente cu un ragait in public:

Prima auditie a acestui nou album Dark Tranquility a fost una precedata de 2-3 pahare de vin si urmata de o betie in toata regula. Doar ca nu vinul a fost motivul betiei. N-a mai fost loc nici macar de o tigara pret de 10 piese, insa am savurat una dupa The Mundane And The Magic, ca dupa un orgasm. N-as vrea sa fac o paralela intre sex si muzica intrucat s-ar putea sa nu ma pircep la nici una dintre ele. Insa in mod cert, savoarea tigarii de dupa ascultarea acestui Fiction a fost una aparte.

Spagat si dat din cap

Intr-un interviu acordat site-ului Metalhead, Andy de la Taine tine sa ne demonstreze ca are pareri. Ca orice muzicant mic si frustrat care nu isi gaseste niciun cusur, acest Chuck Shuldiner in miniatura ne arata cu degetul ca fiind singurii vinovati pentru toate neimplinirile sale. Publicul este vinovat pentru tot, chiar si pentru lipsa de motivatie a trupei Taine de a scoate un nou album. Daca ne amintim ca Chuck Shuldiner a murit de cativa ani, ne dam seama ca e greu ca Andy & Co sa mai aiba vreo motivatie in lipsa sursei de inspiratie. Nu stiu cum poate sa vorbeasca de nivelul trupei sale si sa priveasca narcisist inapoi, cand stie foarte bine ca se afla doar cu o treapta mai sus fata de cei care fac karaoke si a fost umflat de bocitoarele lui Chuck Shuldiner, care isi pot alina dezechilibrele psihice investind afectiune chiar si intr-o momaie cu profilul idolului conturat la nivel caricatural. Singurul lucru valabil pe care il spune Andy in tot interviul este:

Cand o sa fiu batran sau penibil in a mai practica datul din cap pe scena,atunci o sa ma concentrez pe productie de metal.

O acceptare tacita, daca nu inconstienta, a rolului sau decorativ in muzica, un vis implinit pe care il mai poate repeta multi ani: tumbe si program de aerobic prin care isi poate mentine forma fizica, in lipsa altor activitati care sa solicite trupul. O palida consolare pentru ratarea muzicala, prin care muzicianul fara muzica isi poate conserva pozitia castigata in urma exploatarii unor sensibilitati.

Emisunea TV preferata
Revista presei cu Mircea Badea

In cazul in care as fi citit interviul de jos in sus, sigur l-as fi abandonat, pentru ca nu ma prea interesau parerile unui muzicant care apreciaza agonia unui om de televiziune cunoscut mai mult pentru spagat. Daca ne gandim ca Andy vrea mai mult sa dea din cap decat sa faca muzica, iar Mircea Badea vrea mai mult sa faca spagatul decat televiziune, ma intreb daca puteam cere mai mult de la un om care s-a remarcat prin plagiat decat sa aprecieze un spagat.

Domino Effect

Duminica, in timp ce ascultam Domino Effect, ultimul album Gotthard, urmaream si UTA – Dinamo, un meci de mare interes pentru Timisoara fotbalistica, aflata in plin razboi de uzura pentru recuperarea unui palmares impresionant, care cuprinde o Cupa a Romaniei si vreo 10 retrogradari. Intr-un moment de relaxare a tensiunii de pe teren, am dat pe National TV, unde am avut surpriza sa il vad pe Alberto Bolocan, cunoscut publicului metal din trupa de farisei Rising Shadow. Sa nu va faceti iluzii ca Rising Shadow ar fi aparut pe National TV la concurenta cu Duminica in familie. De ceva timp, Alberto Bolocan canta in noua trupa a lui Alin Oprea, care isi zice tot Talisman. Spre surprinderea mea, am vazut un Alberto in forma maxima, care traia cu intensitate muzica Talisman, canta cu pasiune “De ziua ta, iubito” si isi scutura chitara cu gesturi de guitar god. Parea iesit in totalitate din pasa proasta in care l-a impins credinta habotnica ce l-a dus pana pe Muntele Athos and back. In conditiile in care in Talisman ii merge bine, chiar si in Postul Pastelui, si sunt fonduri pentru fite si suvite, cam care ar fi sansele sa isi continue opera de prozelitism cu Rising Shadow?

4/2007

Din multitudinea de albume aparute in 2007, unele mai laudate decat altele, unele cu coperti mai ridicole decat altele, unele mai metal decat altele, doar patru albume au reusit sa treaca testul celor cinci ascultari integrale si au avut refrene melodioase care mi-au ramas in memorie dupa ce am dat stop la player, daca mi se permite sa il parafrazez din nou pe cronicarul stirb.

Danny Vaughn - Traveller. Un album plin de faze Tyketto, plin de faze From The Inside, un album tipic pentru Danny Vaughn, melodic, echilibrat, exact ceea ce ma asteptam de la el.

Gotthard - Domino Effect. Primul album dupa celebrul Lipservice, care a fost locul 1 in topul meu si al lui Klawz pe 2005. Astept cu nerabdare cronica primului bibliotecar al Metalfanului.

Volbeat - Rock The Rebel, Metal The Devil. Inainte de a ma apuca sa il ascult i-am dat foarte putine sanse sa imi placa. M-am inselat.

Pain of Salvation - Scarsick. Un album controversat, ridicat in slavi de fani, aruncat la gunoi de fanii Dark Moor. Controversele m-au determinat sa il ascult si am ajuns la concluzia ca si fanii Dark Moor ar trebui aruncati la gunoi.

Ar mai fi de mentionat Alabama Thunderpussy - Open Fire, care a trecut testul celor cinci ascultari doar in trafic.

Si fiindca e la moda sa se vorbeasca si despre asteptari, singurul album pe care il astept cu mari sperante este John 5 - The Devil Knows My Name.

Maimute moarte

Dupa ce anul trecut am aflat in premiera ca John de la Trooper este mai bun decat tobarul de la Obituary, din vorbele pline de obiectivitate ale colegului sau de trupa, Balaurul, anul acesta am primit confirmarea ca toti tobarii trupelor de death metal sunt niste afoni. Cei care si-au dat cu parerea sunt adevaratii specialisti ai metalului romanesc, Urmuz, zis si Marius Popeanga de la Avatar, si Andy, zis si Andy de la Taine, oameni cu un nivel inalt de cunostinte tehnice, dar cam impiedicati la practica, adica la imitat. Despre Urmuz am mai vorbit, nu are rost sa ii luam in seama parerile "adevarate" din cauza coditelor impletite care ii conturba capacitatea de discernamant.
Dupa multi ani de rezistenta muzicala prin impostura, Andy de la Taine si-a dat arama pe fata si ne-a relevat adevarata sa natura de om mic, dupa ce profilul sau de muzicant mic se distingea printre sonoritatile Death ale muzicii pe care o compunea, pardon, o copia. Ce reprezinta Taine pentru metalul romanesc daca nu efortul disperat de a extrage putina faima din valul de lacrimi Chuck Shuldiner, care intuneca judecata lucida si ridica hiperbola la rangul de ultima pupatura morala data mortului? Ghidat de principiul "dai in mine, dai in fabrici si uzine", postulatul unor generatii intregi de lichele cu pareri, Andy s-a asezat muzical in spatele unui cadavru cu o bogata mostenire sentimentala pentru a deveni obiect de adoratie la scara mai mica pentru cei care cred ca metalul romanesc poate fi o parte integranta a metalului universal, fie si prin opere de maimutareala muzicala. Cand Andy spune "tobaru de la CC a fost dezastruos! nu stiu din ce motive. si nici nu ma intereseaza. gasesti pana si in Ro oricand tobari mult mai buni decat asta", mesajul este foarte clar. "Suntem buni, aproape la fel de buni ca ei, poate chiar mai buni, dar nu ne vede nimeni." La asemenea sageti aruncate din arcul frustrarii, cu dezinvoltura unui om care mizeaza pe autoritatea sa de plagiator si intangibilitatea defunctului sau maestru, nu pot sa reactionez decat printr-o intrebare fireasca, izvorata din curiozitati evolutioniste: atunci de ce aratati ca niste maimute si astia arata ca niste oameni?