Keith Urban - Greatest Hits: 18 Kids

Keith Urban, sotul lui Nicole Kidman, e un interpret de country, cu look grunge, nascut in Noua Zeelanda, crescut in Australia si perfectionat in Nashville. Am putea spune ca e cel mai bun interpret de country importat de Statele Unite. Dupa succesul rasunator al albumului Love, Pain & The Whole Crazy Thing, Keith Urban a ajuns la un moment important din cariera sa: primul best of. Pentru Keith Urban si alti cativa interpreti din categoria lui, un best of la patru sau cinci albume de studio are rolul unui ritual de purificare, menit sa ofere neinitiatilor para malaiata. Ca sofer, regret ca nu a inclus pe Greatest Hits: 18 Kids piesa Faster Car, dar pot sa ma bucur de You'll Think of Me, Days Go By, Better Life, I Told You So sau Stupid Boy, dar si de cele doua piese noi care incununeaza acest album: Romeo's Tune si Got It Right This Time (The Celebration). Avem piese compuse de Keith Urban, avem piese compuse de John Shanks, avem piese compuse de Richard Marx, avem de toate. Eu zic sa ascultati cu atentie acest album, pentru ca se spune ca Urban e unul dintre cei mai buni chitaristi pe felia lui.

Mihnea Blidariu si cei ce nu vor fi

Mihnea Blidariu e una din mainile trupei Luna Amara. Probabil mana dreapta, pentru ca mana stanga o foloseste la scris cronici pentru Best Music, dar si texte considerate poezii de cenaclul pseudoliterar in sevraj, condus de Vakulovski. Pe plan muzical, realizarile lui Mihnea Blidariu si ale trupei Luna Amara cuprind doua piese, Ego nr. 4 si Gri Dorian, si invitatii la sex oral adresate fostului premier si actualului blogger Adrian Nastase. Parerea generala e ca, in lipsa tendintelor dictatoriale incipiente ale bloggerului Nastase, trupa Luna Amara se zbatea si acum in anonimat, sfasiata intre grunge si punk, in cautarea altor destinatari pentru invitatiile mai sus mentionate. Insa sprijinul politic primit in perioada tulbure a anihilat mesajul direct al acestor lautari ai protestului.
Intentia mea nu este de a intra in detalii despre calitatile muzicale ale chitaristului de riff Mihnea Blidariu sau ale vocalistului care se simte mai bine in Altar, nici de a discuta despre ce a facut si ce va mai face trupa fara viitor Luna Amara. In ultimul timp, mult mai deranjanta este activitatea de cronicar muzical a omului partizanatelor de tot felul. Pe langa cateva aprecieri de bun simt, Mihnea Blidariu face greseala de a se considera atoatestiutor, dandu-si cu parerea despre diversi artisti sau trupe, de la Annie Lennox la Type O Negative sau de la 50 Cent la Dave Gahan. Preocupat in principal de aspectul cantitativ al scrierii, atat in ceea ce priveste numarul albumelor recenzate, cat si in ceea ce priveste textul propriu-zis, Mihnea a adoptat metoda facila de a povesti ce se intampla pe album, luand fiecare piesa, asemeni unui copil de scoala primara, care, pus in fata unui comentariu literar al unei opere, iti va povesti actiunea. Mult mai grav e ca are idei preconcepute despre muzica in general si despre rock in particular. Toti rockerii trebuie sa fie lautari ai protestului, asemeni lui, si sa isi expuna latura agresiva, cum face el in Luna Amara. Piesele party-rock sunt hilare, iar baladele ar trebui abolite. Inca suferind de imboldul teribilismului adolescentin, cronicarul de mana stanga recita cateva dintre cliseele fundamentaliste ale metalistilor beti, rasturnati prin santuri, pe care ii combate ori de cate ori are ocazia, dar din a caror viziune muzicala ingusta se adapa constant. Cronicarul Mihnea Blidariu a devenit la fel de previzibil ca poetul Mihnea Blidariu, incat cronicile lui la trupele rock pot fi generate automat in urma contabilizarii numarului baladelor.
Lucrurile se schimba cand vine vorba de muzica romaneasca. Aici grila de apreciere se bazeaza pe trei criterii: trupe prietene (Kumm, Travka, Altar), trupe care trebuie sapate (Iris, Proconsul) si alte trupe (Firma, Vita de Vie). De departe cea mai slaba recenzie care il descalifica total pe marele protestatar cu carte de munca e cronica facuta ultimului album Iris, Cei ce vor fi. Oricine altcineva avea dreptul sa scrie despre Iris mai putin Mihnea Blidariu. In cronica perfida la Cei ce vor fi e vorba mai putin de muzica si mai mult de subminarea unor pozitii, de un ghiont discret aplicat unui batran cu baston. Probabil nefericirea de a canta cele doua hituri in fata catorva sute de persoane, de cativa ani buni, il face pe reputatul muzicant sa isi doreasca o pozitie mult mai buna in muzica romaneasca, fara a avea insa o baza reala pentru aceasta. Constatarea din finalul cronicii reprezinta o mostra de umor, singurul lucru pentru care Mihnea Blidariu trebuie apreciat:

Inchei cu speranta ca „Cei ce vor fi” se refera, in primul rand, la Trooper, invitati si ei pe album, si la generatiile de muzicieni ce vin din urma...

In final, va invit la un exercitiu simplu de statistica: dati un click pe acest link si numarati de cate ori isi incepe Mihnea Blidariu cronicile cu "iata".

Alt fapt divers

Impresionati de vorbele mari pe care le-am spus despre Byron, angajatii magazinului Diverta din Timisoara au pus CD-ul Forbidden Drama direct pe raftul cu muzica internationala, litera B. Oare cum ar fi aratat acest CD intre ultimele albume Talisman, Cargo, Iris sau unicul CD Trooper? Sau, mai rau, intre alte chestii.

Am simtit Praga

Orice scriere serioasa trebuie sa inceapa in cel mai firesc mod, cu un "iata" introductiv, in stilul poetilor underground de mana stanga, Alin Dinca si Mihnea Blidariu. Deci, iata! Miercuri, 21.11.2007, cel mai important eveniment cultural care a avut loc in orasul central-european Timisoara a fost concertul Travka din Bunker.
Impreuna cu Sitalce am mers sa simtim Praga, desi eu as fi vrut, mai degraba, sa simt paradisul cu urme de gheara, iar Sitalce sa simta paradisul inchis de afara. Dupa ce am ajuns in Bunker, i-am dat lui Sitalce trei vesti proaste: Travka nu canta Inger sedat, Travka nu canta Indiferent si intrare libera, deci sanse foarte mici de a prinde o masa. De ce tineam neaparat sa avem o masa? Pentru noi, in ultimii ani, cuvantul romanesc muzica a avut si are un singur sinonim: Travka. Din acest motiv, Travka nu putea insemna mai mult decat muzica venita din boxe, ascultata, relaxat, pe un scaun, independenta de orice fel de implicatii vizuale.
Travka reprezinta ridicarea la un alt nivel a cuvantului in muzica rock romaneasca, fortat sa supravietuiasca, in ultimii 15 ani, intre simbolistica primara a lui Cristi Minculescu, panseurile fortate ale celorlalte cuvinte si exprimarile muncitoresti ale lui Andy Ghost. Travka mizeaza pe aglomerari lexicale de vitrina, pe inecarea mesajul intr-o mare de metafore si se pliaza perfect pe zvacnirile intelectuale ale adolescentelor cu ochelari. Cu alte cuvinte, o adolescenta cu ochelari si breton asimetric, care poarta dicutii despre filme si literatura, daca nu esueaza in black metal vreo cativa ani, asculta, din muzica romaneasca, Travka. A fost plin de ele in Bunker. Intrarea libera a atras si cativa metalisti care si-au scuturat parul pe Sitalce la fiecare oscilatie in sus a sunetului si au postit un pet de 0,5 l de Coca - Cola, reimbuteliat cu apa de la robinet. Linistea aproape fiecarei pauze dintre piese era intrerupta de un racnet "Corabia nebunilor" al unuia dintre ei, semn ca posturile tv si-au facut datoria de cultivare a gusturilor muzicale.
Am stat pret de trei piese in picioare, dupa care am gasit loc la o masa si am avut o buna perspectiva asupra fetelor cu ochelari care fredonau franturi de piese, gen "urban violent" sau "pe fond sentimental", in timp ce Sitalce a avut o buna perspectiva asupra figurii mele carismatice, al patrulea lucru rau care a putut sa i se intample la concertul Travka.
Playlistul a acoperit destul de bine cele doua albume, dar cei de la Travka au fost nesimtiti, mult mai nesimtiti decat Dave, fiindca ne-au refuzat placerea de a asculta doua dintre varfurile muzicale ale trupei: Inger sedat si Indiferent. Vocalul ne-a marturisit inca de la inceputul concertului ca e putin racit si ragusit, fapt care se putea sesiza destul de usor. Cu toate acestea s-a descurcat onorabil in conditiile date si ne-a dat prilejul de a astepta la cotitura momentele in care va claca. Eu am anticipat unul la piesa care da numele trupei, cand se cerea "urlare de diafragme". Corabia nebunilor a starnit valuri in randul publicului, probabil similare cu efuziunile corurilor ad hoc pe care le provoaca hitul 20 de ani, al trupei Voltaj.
Restul concertului a adus manifestarile moderate ale baterii ritmului prin miscari ale capului, intrerupte de headbanguri izolate, la fel de improprii ca si miscarile din fund ale unor fetite, care ne-au facut sa ii dam dreptate jurnalistului monotematic Zoli Varga, care afirma ca circa 60 - 70% din participantii la orice fel de concert merg degeaba pe acolo, din snobism, din nevoia de socializare sau distractie.
Proprietarul de poduri a dat semnalul pentru finalul concertului Travka, dar si pentru finalul stagiunii concertistice pentru mine. Aproape 90 de minute nu am reusit si nici nu m-a interesat sa vad cum arata un component al trupei Travka, iar sinonimul cuvantului romanesc muzica a ramas neschimbat.

Sebastian Bach - Angel Down

Toti cabotinii sunt rugati sa isi accepte soarta nefericita de a rataci o viata intreaga in lumea diminutivelor. Nemurirea este destinata doar Sfintei Doimi a metalului: Axl Rose si Sebastian Bach. Sunt convins ca doar prejudecatile si viziunea ingusta si puerila asupra muzicii va pot face sa nu recunoasteti ca ne aflam in fata celui mai bun album metal al noului mileniu. "A fistful of attitude", ar zice Hardcore Superstar, daca ar asculta acest album. Angel Down este produs de Roy Z, dar o gramada de artisti au depus toate eforturile pentru a-i oferi lui Sebastian Bach sansa de a spulbera tot ce a mai ramas din muribunda trupa. Am un lapsus. A, Skid Row! Prin cele trei piese la care canta pe Angel Down, Back in the Saddle al celor de la Aerosmith, (Love Is) A Bitchslap si Stuck Inside, zeul Axl Rose isi poate lua adio si de la Chinese Democracy. Nici marele Desmond Child nu putea ramane indiferent in fata acestei capodopere: Falling into You si, in sfarsit, putem spune I Remember You. Bassistul Steve DiGiorgio promoveaza in Divizia A a muzicii, dupa ce mai bine de doua decenii s-a prostituat muzical pentru diverse trupe de o calitate indoielnica din esaloanele inferioare. Cuvintele sunt prea mici in fata albumului Angel Down, Skid Row - un bolnav de Alzheimer, Velvet Revolver - un bolnav de Parkinson, Chinese Democracy - o Fata Morgana. Angel Down e singura certitudine. E aici, bucurati-va de el!

Forbidden Tour in Bunker

Miercuri seara, 14.11.2007, am raspuns pozitiv invitatiei lui Sitalce de a participa la concertul pe care renumitul artist autohton Byron l-a sustinut in clubul timisorean Bunker. Trebuie sa va marturisesc ca invitatia m-a surprins, avand in vedere ca nu stiam ca Sitalce ar fi mare fan Byron. De altfel, dupa ce am ajuns in club, prima lui intrebare a fost urmatoarea: "Cine e Byron asta si ce a facut in ultimii 5 ani?" De concert aflase dintr-un ghid de asta care se distribuie gratuit prin birturi, Zile si nopti sau 7 seri, nu conteaza oricum, cert e ca nu era 24 Fun. De la inaltimea autoritatii mele, i-am explicat ca Byron a cantat la Kumm si ca e un compilator de profesie, care, in procesul de edificare, alterneaza momentele absolut geniale de alipire cu momente de kitsch ambiental strigatoare la cer, toate la adapostul unei pretinse inteligente muzicale si al unui pseudorafinament al gustului. In fata muzicii lui Byron nu poti sa ai decat trei tipuri de reactii: fie nu iti place Byron, pentru ca esti incuiat, fie iti place Byron si esti cool, fie esti inconstient si afirmi, la fel ca deviantul Fane, reputatul critic de metal extrem, muzicant de cumetrie si fost rockstar de o noapte, ca in Romania exista Byron si alte trupe.
Concertul a respectat ordinea pieselor de pe album, orice fel de modificare ar fi daunat conceptului. Din spusele lui Byron, am aflat ca Forbidden Drama este un poem rock, al doilea poem rock al anului pentru Romania dupa Cei ce vor fi, strucurat in trei acte, ca o piesa de teatru. Pentru cei care au ascultat albumul, evolutia concertului era oarecum previzibila. Am avut un Byron fantastic pe actul I, un Byron bun, cu un plus pentru Losing Control, pe actul II si un Byron mediocru pe actul III. Momentul de maxima intensitate al albumului, dar nu si al concertului, a fost Losing Control, cea mai buna piesa, care a ridicat in picioare publicul, in mare parte necunoscator al muzicii Byron, si a animat intr-atat atmosfera incat a cedat si curentul electric. O astfel de intrerupere brutala a zdruncinat din temelie intreg edificiul muzical de mai bine de 20 de minute si o altfel de reluare in afara de o intoarcere la actul I, minutul 1, ar fi subrezit orice fel de tentativa ulterioara de transmitere si receptare corespunzatoare a poemului rock Forbidden Drama. Byron a ales cea mai proasta solutie: a continuat mecanic piesa de unde a intrerupt-o curentul electric si a stricat magia unui moment pentru care a depus nenumarate sacrificii cu indiferenta impardonabila a unui sofer auto care trece cu seninatate si doua injuraturi peste secundele in care a sarit discul. Fiecare act era urmat, ca la teatru, de o pauza care ne scotea din atmosfera albumului si ne oferea alte clipe de relaxare absolut fabuloase. Intre actul I si actul II, Byron ne-a adus aminte ca a cantat la Kumm prin Angels & Clowns, dar, in acelasi timp, ne-a adus aminte mie si lui Sitalce ca am vrea sa ascultatm 1000 de chipuri sau macar Million Faces. Intre actul II si III a cantat o piesa noua, mi se pare ca se numea Blinded By Sunshine, semn ca artistul are planuri de viitor. Pe la piesa a treia, Sitalce mi-a marturisit ca cel mai bun sunet e la toaleta, desi nu am avut probleme notabile din acest punct de vedere. La cea de-a patra piesa am verificat personal valabilitatea afirmatiei lui Sitalce. La Blow My Tears, onomatopeele lui Byron au omagiat deceniul de activitate remarcabila a lui Jonathan Davis de la Korn.
Concertul s-a sfarsit odata cu ultima piesa si a urmat bisul. Chiar discutam cu Sitalce ca bisul la un concert e ca furatul miresei la nunta. La fel cu mireasa este furata si dusa intr-o incapere alaturata, pentru a putea fi restituita in natura si nevatamata intr-un interval scurt de timp si pentru aranjarea unui moment "placut" pentru nuntasi, la fel si bisul a ajuns un act golit de sens, o cutuma impusa prin contract, pe care artistul o indeplineste fie ca publicul il cheama insistent, impresionat de prestatia sa, fi il cheama cativa oameni, pentru a respecta cututma, fie nu il cheama deloc, dar artistul revine oricum. In cazul de fata s-a aplicat a doua varianta. In timp ce noi asteptam 1000 de chipuri, artistul a ales sa-si taie craca de sub picioare si a cantat o piesa dansanta din repertoriul trupei Gorillaz (din cate am inteles de la Sitalce, mai bun cunoscator al acestui gen de muzica), care i-a indeplinit dorinta de a-si apropia si inviora publicul, exprimata verbal de cateva ori in timpul concertului. Toata lumea a fost trezita la viata, mainile erau in aer, gagicile isi unduiau posteriorul, in timp ce Byron a devenit minuscul, iar Forbidden Drama la fel de nesemnificativa ca soacra mica la o nunta.
Lipsa tricourilor negre si a mirosului de transpiratie, coroborate cu peisajul din jur, m-au facut sa ma simt mult mai bine decat la un concert metal. Am iesit din Bunker hotarat sa ii mai dau multe sanse lui Byron, avandu-l in dreapta mea pe Sitalce care bombanea nemultumit ca nu si-a ascultat piesa favorita de la Kumm, in timp ce ploaia uda masina mea fara a o face mai curata. Cam la fel vor sta lucrurile si cu Forbidden Drama in muzica romaneasca.

P.S. Am uitat sa va spun ca Sitalce a ramas cu cateva intrebari fara raspuns: cine e 6 Fingers si cum poate canta in acelasi timp cu Byron si in trupa de desene animate Magica?

Don't Change That Song

Stiti de ce nu mi-a placut niciodata in mod deosebit Appetite for Destruction?

Ultimele CD-uri cumparate

Pentru a ma alinia tendintelor prestigiosului forum Metalfan si pentru ca sunt fericit de ultimele achizitii, am hotarat sa postez lista cu CD-urile pe care le-am cumparat in ultimele doua luni:

Vita de Vie - Egon. Aveam niste mp3-uri pe care nu puteam sa le ascult deloc. M-am gandit ca originalul imi va schimba perspectiva asupra acestei trupe si asupra acestui album. Ceea ce s-a si intamplat.

Bon Jovi - Slippery When Wet. L-am gasit la un pret bun, 29,90 lei, in timp ce imi faceam cumparaturile.

Placebo - Meds. Unul dintre marile albume ale anului trecut. 60 de lei, dar merita si 100.

Bon Jovi - 7800 Fahrenheit. Asta l-am luat pentru a-mi completa colectia. Imi plac vreo patru piese.

Bon Jovi - These Days. Albumul asta e unul de referinta pentru deceniul trecut. Cred ca ar intra intr-un top 10.

Dream Theater - Metropolis Pt 2: Scenes From A Memory. Pret bun, album la fel.

Dream Theater - Awake. Albumele copilariei.

Firma - Exit. M-am enervat ca nu l-am gasit intr-o seara pe net si, a doua zi, am mers sa-l cumpar cu maruntisul din buzunar. 19,90 lei.

Byron - Forbidden Drama. La fel ca la Vita de Vie, aveam niste mp3-uri reci, pe care nu le puteam asculta. Mai bine ramaneam cu mp3-urile. CD-ul e infect. Nu exista o lista ordonata a pieselor decat pe CD-ul propriu - zis. Cand e in player, trebuie frunzarit bookletul si piesele numarate cu degetul. Bookletul se bucura de libertate de miscare si, pentru siguranta, ar trebui prins cu o agrafa de coperta. Pretul e scandalos: 29.90 lei.

Kid Rock - Rock N Roll Jesus. L-am cumparat azi si sunt foarte fericit. 39.90 lei, ieftin ca braga.

Poate am fost incoerent, poate nu am reusit sa spun lucruri mari, dar e vina lui Sitalce, care m-a obligat sa ascult Sophie Ellis Bextor. A, sunteti cativa pe Metalfan care va stricati banii aiurea si aveti niste gusturi de cacat, la aproape 30 de ani.

Garth Brooks - The Ultimate Hits

In primul numar din Esquire, Johnny Raducanu facea o afirmatie care avea sa faca inconjurul catorva cafenele timisorene: "Cred in Duke Ellington, in John Coltrane si in Louis Armstrong. In jazz, Armstrong e Beethoven." Dupa un timp, pornind de la aceste vorbe ale maestrului, care mustesc de intelepciune, pentru a explica ceva, am facut o afirmatie care a facut inconjurul acelorasi cafenele: "Cred in Garth Brooks, Gary Allan si Jason Michael Carroll. In country, Garth Brooks e Beethoven." Sau, ma rog, pop country, pe alocuri. Cu peste 123 de milioane de albume vandute, Garth Brooks se claseaza pe pozitia a doua dupa Elvis Presley, intr-un top al celor mai bine vanduti artisti americani in S.U.A.. Prin 2000, a luat o decizie pentru care merita tot respectul: s-a retras din activitatea muzicala pana in 2014, pentru a-si creste copiii. Cum promisiunile sunt facute pentru a nu fi respectate, Garth a mai avut cateva aparitii episodice in acesti ani, totul culminand cu cel de-al doilea greatest hits din cariera lui, The Ultimate Hits. Colectia contine doua CD-uri cu 34 de piese si un DVD cu cu 33 de piese, totul la incredibilul pret de 12 USD, adica gratis, avand in vedere ca oamenii au mai platit de vreo doua ori pentru piesele astea. The Ultimate Hits contine patru piese noi: episodul al doilea al hitului Bon Jovi, (You Want To) Make A Memory, exceptionala piesa More Than A Memory, piesa dansanta lui Huey Lewis, Workin' For A Livin', si doua momente care o vor sensibiliza pe Miss Yearwood, Leave A Light On si Midnight Sun. Cand ma gandesc la senzationalele Ain't Goin' Down ('Til The Sun Comes Up), Papa Loved Mama, The Fever, Longneck Bottle sau Beer Run, imi dau seama ca The Ultimate Hits e un adevarat regal pentru conducatorii auto si il iert pentru ca a omis The Storm. Ca sa va dati seama de dimensiunea artistului, va spun ca show-ul pe care il va sustine, pe 14.11.2007, la Sprint Center in Kansas City a fost sold out in 4 minute. Pentru a-si multumi fanii, Brooks a mai organizat inca opt show-uri consecutive in aceeasi locatie care au devenit sold out intr-o ora si 18 minute. Probabil redneckul Zakk Wylde e intr-o confuzie totala acum, dupa ce nu a reusit sa rezolve nici problema celor trei show-uri sold out ale lui Bon Jovi la New Jersey. Sunt convins ca problema asta l-a distrus ca artist, avand in vedere ca a ajuns sa cante Led Zeppelin cu Black Label Society si sa distruga finalul de cariera al lui Ozzy cu Black Rain.

P.S. Pentru cei ingrijorati de diminuarea laturii metal a personalitatii mele, ii anunt ca in urmatoarea luna o sa imi fac timp sa ascult noile aparitii in domeniu, ocazie cu care voi deschide un noul label, Recycle Bin.

Prostii Europei

Astazi am avut ocazia sa urmaresc cateva fragmente de la MTV Europe Music Awards. Trupa Firma a fost nominalizata la categoria New Sounds of Europe, iar membrii ei au avut ocazia de a participa la show-ul care a avut loc la Munchen si de a vorbi de doua ori la microfon, in direct. Pe covorul rosu, Rocca, palid si doborat de emotii, nu a putut sa lege doua propozitii in engleza si a reusit un "aaaaaaaaaaaaaa, oh yeah". Cand a ajuns fata in fata cu marele Snoop Dogg, Rocca a fost mult mai bine pregatit. Pe langa "aaaaaaaaaa, ooooooh", a tras aer in piept si a rostit o propozitie dezvoltata in limba engleza in care a spus ca unul dintre colegii sai se va dezbraca pentru fete, moment in care respectivul si-a dat pantalonii jos. Cand ma gandesc ca ceilalti nominalizati au reusit sa aiba un dialog firesc cu prezentatorii, cand am realizat ca nici macar un om trecut prin multe ca Snoop Dogg nu a apreciat demersul trupei Firma, mi-am dat seama ca suntem prostii Europei. Acest aspect nu are nicio legatura cu muzica trupei Firma, singura care pare desprinsa total de Romania.

Gary Allan - Living Hard

Gary Allan, probabil cel mai mare interpret de country de la Garth Brooks incoace, a scos un nou album, Living Hard, care a intrat direct pe locul 3 in Billboard, cu 69.000 de exemplare vandute in prima saptamana. Ghinionul lui Gary Allan a fost ca a lansat albumul in aceeasi saptamana cu Robert Plant si Alison Krauss, care s-au clasat pe locul 2, pentru ca artista Carrie Underwood, venita pe filiera Shania Twain - Faith Hill, dar cam pe la jumatate din potentialul acestora, nu poate fi luata in considerare. Cand ma gandesc ca niste mascarici ca Rascal Flatts au intrat direct pe locul 1, in timp ce pentru Gary Allan pozitia a treia e cea mai buna din cariera lui, imi dau seama cat de nedreapte sunt cateodata Statele Unite cu marii artisti. Daca ar fi sa compar Living Hard cu Greatest Hits, album scos tot anul acesta, cred ca Living Hard putea fi numit Greatest Hits Part 2 sau The Ultimate Hits, ca tot e la moda. Living Hard e plin de hituri si cea mai mare problema pentru Gary Allan a fost sa aleaga primul single al albumului. In mod logic, a ales piesa de deschidere, Watching Airplanes. Pentru mine, Living Hard este al doilea mare album country al anului, dupa albumul lui Jason Michael Carroll, Waitin' In The Country.

Robert Plant & Alison Krauss - Raising Sand

Legendarul Robert Plant si cantareata de bluegrass Alison Krauss au scos unul dintre cele mai bune albume ale anului 2007, Raising Sand. Si eu credeam ca surpriza anului va fi cel de-al doilea comeback al lui Garth Brooks cu The Ultimate Hits!